Apăsarea aceasta nu dispare. Calea spre oameni a cărţilor e si­nuoasă, nu mulţi le citesc, puţine librării le vând în Bucureşti, în restul ţării. Şi totuşi, dacă mă gândesc, cei şi cele care vor face politică sau vor lucra în cultură în România ar trebui să ia act de dezacordul dintre dorinţa de a fi utile a generaţiilor care se tot ridică la noi şi răspunsul pe care li-l dau instituţiile noastre de stat. În fond, despre asta este vorba. Cum se poate ieşi cu adevărat şi deplin din indiferenţa cu care o ţară sugrumă în cetăţenii ei ce au frumos şi puternic şi tinereşte încrezător? Cum putem face ca legile junglei să nu fie transformate în metabolism civic?

Sanda Golopenţia

Copilăriile noastre palide... Copilării de după al Doilea Război Mondial. Prinse în lupta surdă de exterminare a unei întregi generaţii de intelectuali, oameni de cultură şi politici, care a reprezentat, în felul ei, un război civil implicit. Intelectualii erau părinţii noştri. Războiul era purtat de stat, prin securişti ghidaţi de consilieri sovietici: oamenii erau filaţi, arestaţi, torturaţi, suprimaţi.

Ne-am grăbit să le uităm, să ieşim din ele. „Noi n-am avut copilărie“, glumeam în răspăr pe când eram studenţi, citând ironic un vers propagandistic care ni se potrivea. Triste sau doar monotone, copilăriile noastre au trecut, s-au dus, au apus. Am crescut, le-am lepădat orb, cum îşi leapădă pielea şerpii.

Din când în când, am ştiut, pe când îi aveam lângă noi, tristeţea de fond a părinţilor noştri. Dintr-o privire, o paloare, privindu-i îmbrăcaţi în haine mereu mai uzate, înhămaţi în griji mereu mai mari şi mai fără ieşire.

Despre tristeţea aceasta vorbesc, fără s-o ştie, urmăritorii noştri. De câteva ori, mi s-a părut chiar că, pentru o clipă, au întrezărit-o până şi ei. Grăbindu-se s-o uite, concentrându-se să-i conducă cu pas sigur spre închisori pe cei care le erau daţi în seamă.

Rezultatul anilor de care e vorba în rapoartele de filaj şi al anilor care le-au urmat, asemănători în multe privinţe, e că am crescut singuratici, fără poftele simple şi lacome, vitale ale vârstelor dintâi. Fără sentimentul că ni se cuvin clipele vesele obişnuite şi bucuriile explicite la îndemâna tuturor. Am învăţat să ne bucurăm homeopatic şi să nu ne mirăm de multe.