„Adevărul adevărat este că e trist să treci de şaizeci de ani“, conchide Nora Ephron într-o sclipitoare lucrare despre felul în care îmbătrânim. Cele 15 eseuri reprezintă un tribut adus femeilor din perioada de dinainte şi de după menopauză (dar mai există, oare, şi altele?), ca ea însăşi, care „nu mai văd un cuvânt de pe o cutie de medicamente”.
Ephron înfige concluzia ca pe un cui în coşciugul care stă să fie cumpărat: „În plus, nu mai poţi să porţi costum de baie din două piese.“ Îmbătrânirea este, după ea, o mare pantă descendentă şi cine-ar putea-o contrazice? Totul se prăbuşeşte în spirală: trup şi minte, sâni şi obraji, târând după ele şi respectul faţă de sine.
Comentariile pline de spirit ale Norei Ephron constituie un antidot încântător la convingerea că totul poate fi susţinut cu ajutorul schelelor de natură chirurgicală sau cu drogul refuzului de a recunoaşte realitatea. În cele din urmă, nimic nu poate împiedica prăbuşirea. Ephron oferă însă o altă perspectivă asupra conse-cinţelor, una inteligentă, vioaie şi atrăgătoare, care nu se ia prea în serios. La urma urmelor, dacă nu poţi să râzi, înseamnă că eşti aproape mort.
Întreţinerea părului, cu tot ce presupune ea, este o ches-tiune serioasă şi costisitoare. „Odată, în timp ce aşteptam la coafor, am început să răsfoiesc un exemplar din Vogue. M-a costat 20 000 de dolari. Dar ar trebui să vedeţi ce dinţi am.“ Săpând mai adânc, descoperă că poşeta umflată şi murdară, plină de obiecte de care nu ai nevoie şi pe care nu le-ai putea găsi dacă ai avea, este, în mod înfricoşător, imaginea simbolică a posesoarei.
Sexul este un alt subiect pe care Nora Ephron nu se teme să îl abordeze, recunoscând cu jena cuvenită că, în ciuda faptului că a lucrat la Casa Albă în 1961, nu a avut nici o aventură cu JFK.

            Sperăm că şi ea, şi poşeta ei vor continua să existe printre noi, ca să ne spună încotro ne îndreptăm. Sau măcar ce s-a ales din noi.