„Ne mai vedem, zise el. Nu prea cred, zise ea. Şi asta nu pentru că nu şi-ar fi dorit. Dar nu prea credea că ar avea sens, că ea mai putea, că el mai avea răbdare. Motivaţia dispăruse, atenţia se disipa, gândurile ei, purtate de curenţi, ajunseseră deja departe. Prietenele dansau, se mai dusese un pic din oja albastră. Cam de căcat viaţa la 5 şi un sfert dimineaţa. Hai noroc.“

Povestirile Inei Ilie vă pun faţă în faţă cu o feminitate urbană contemporană cu care veţi avea impresia că v-aţi mai întâlnit — poate pe stradă, poate într-un club sau la serviciu. În orice caz, nu în cărţi româneşti. Ina nu-şi face un manifest literar din ipostazierea femininului, însă instantaneele acestuia, descrise cu vervă, compun un tablou amplu, care vă ia prin surprindere exact când începeţi să credeţi că recunoaşteţi în el scene pe care se poate să le fi trăit. Şi dacă vă trece cumva prin cap că o femeie cosmopolită de azi se ocupă doar de seducţie şi de alte frivolităţi — de altfel, bine-venite —, veţi descoperi o reflexivitate atentă la nuanţe şi o spiritualitate asumată, deloc stridentă, cu ajutorul cărora tabloul este complet.