Pe scurt, vă rog! reprezintă cartea-bilanţ a unei vieţi pe care marginalizarea, persecuţia de clasă, tinereţea în undergroundul  teatrelor mici din Praga, al formaţiilor rock şi al marilor filosofi marginalizaţi, disidenţa, închisoarea, preşedinţia vreme de treisprezece ani, mai întâi a Cehoslovaciei şi apoi a Cehiei, au transformat-o în destin exemplar.

Václav Havel şi-a construit această mărturie aproape testamentară împletind trei feluri de texte: 1. interviul recapitulativ din 2006 cu marele ziarist ceh expatriat Karel Hvížd’ala, la douăzeci de ani după ce acesta îl intervievase, peste Cortina de Fier, pe disidentul iniţiator al Chartei 77, proaspăt ieşit din închisoare, bolnav şi tracasat de poliţia politică (în româneşte, Interogatoriu în depărtare, apărut în 1991); 2. propriile meditaţii despre boală, moarte, putere, frică, teatru, destinul ceh, Dumnezeu şi întemeierea transcendentă a lumii, scrise, în cea mai mare parte, în 2005, în timpul unui sejur de câteva luni în America, în preajma unor prieteni apropiaţi ca Madeleine (Albright), Hillary (Clinton) şi alţii; 3. o selecţie din note destinate de cele mai multe ori colaboratorilor săi din stafful prezidenţial, de-a lungul celor trei mandate, despre întâlnirile cu Gorbaciov, salariul femeii care-i calcă preşedintelui cămăşile, furtunul cu care se udă grădina şi sarea care lipseşte pe masă de la dineuri, dezmembrarea Cehoslovaciei. Trei niveluri diferite, trei tipuri diferite de discurs, care dau întregului o densitate, o bogăţie şi o forţă unice, făcând din el o carte ataşantă, tulburătoare, înţeleaptă şi profundă, stringent folositoare omului de rând şi politicianului, scriitorului şi celui care a renunţat să mai scrie, o lecţie de libertate de spirit cum nu ne-a mai dat nimeni altcineva.

Tipul de carte care te ajută şi te învaţă să trăieşti, ale cărei ecouri îţi rămân în suflet mult după ce ai închis-o, graţie căreia lumea îţi apare mai bine rânduită, mai vie şi mai proaspătă.

Întotdeauna am făcut ceea ce am considerat că este corect, prin urmare nu am făcu nimic din ce mi s-a ordonat. În rest nu am deloc sentimentul că cineva mi-ar fi prescris un rol. Ştiu doar un lucru pe care l-am mai discutat: că „povestea“ mea a avut trăsăturile unui basm moralizator şi ca atare a suscitat o atenţie mai mare decât mi-aş fi dorit sau ar fi fost potrivit. Iar în ceea ce pri-veşte critica Occidentului: nu simt nevoie să critic Occidentul de dragul unui soi de „echilibru“, adică pentru

a-mi demonstra independenţa; sunt sigur de ea şi prin urmare nu trebuie să o demonstrez. Încă de multă vreme încerc să supun Occidentul şi în general civilizaţia contemporană unei reflecţii critice, dar în acest sens nu mă îndeamnă nimic altceva decât strădania de a spune adevărul şi grija sinceră faţă de direcţia spre care se îndreaptă omenirea.

Poate că străinii se miră uneori că suntem în stare să îndeplinim asemenea sarcini şi în acelaşi timp să luăm totul în râs. Este greu să le explicăm că fără râs ar fi greu să facem toate acestea. (…) Acţiunea omenească realmente serioasă se produce atunci când răsare, ca din pământ, conştiinţa lucidă despre caracterul trecător a tot ce este omenesc, numai această conştientizare îi poate insufla o eventuală măreţie.

Ar trebui să spun că speranţa la care mă gândesc destul de des (…) o văd înainte de toate ca o stare sufletească, şi nu ca o stare a lumii. (…) Speranţa nu înseamnă prognostic, ci orientare sufletească, orientarea inimii ce depăşeşte lumea şi este ancorată undeva mai departe, dincolo de frontierele sale. (…) Rădăcinile ei mai adânci le simt fixate undeva în transcendental, asemeni rădăcinilor responsabilităţii umane, fără a fi capabil - spre deose-bire să zicem de creştini - să spun ceva concret despre acest transcendent.

Václav Havel
(Interogatoriu în depărtare,
dialog cu Karel Hvížd’ala)