povestea omului care nu voia să moară

Autoarea știe foarte clar că distanța pe care încearcă să o surprindă – detașarea omului bolnav de tot ceea ce îl diferențiază de ceilalți – este fragilă și profund emoționantă. Dar o face într-un mod flexibil și schimbător, în secvențe scurte care dau impresia unor mișcări de dans sau a unor peisaje succesive văzute dintr-un tren.

Cu temporalitatea sa disjunctă și anulând raportul dintre interior și exterior, această poveste sotto-voce despre agonie și negare ne învață că soarta își urmează cursul chiar dacă pare lipsită de sens.

Rațională, lucidă și uneori incisivă, Catherine Lovey reușește să împletească strâns curajul și vulnerabilitatea.

Catherine Lovey știe să scrie și să disece sufletele. La ce-am putea spera mai mult de-atât?

Acțiunea romanului, plasată în plină pandemie, devine o fabulă despre o lume care refuză să înțeleagă că se grăbește spre pieire și nu face nimic pentru a-și schimba drumul. Dar nicio morală, niciun mesaj nu sunt trasate cu tărie; Catherine Lovey este mult mai subtilă. Ea modulează o narațiune care se dezvoltă într-un crescendo și apoi se diminuează, simultan cu emoțiile cititorului. Structura romanului, plasată sub patronajul lui Tolstoi (și al uneia dintre cele mai bune nuvele ale sale, Moartea lui Ivan Ilici, citată ca epigraf), este muzicală, alternând aparițiile și disparițiile vecinului. Grație literaturii, omul lui Catherine Lovey și toți cei asemenea lui nu vor muri niciodată.