Strada Covaci era toată plină de bişniţari, în faţa fiecărui magazin găseai câte unul; şi probabil aveau şi câţiva şefi, tot dintre bişniţari. Că acolo nu putea să pătrundă oricine. Sau dacă mai pătrundea cineva, era fiecare cu obiectul lui de activitate: unul trebuia să vândă ţigări, unul trebuia să vândă blugi, unul vindea piese radio… Se vindeau tot felul de obiecte care nu se găseau pe piaţă.
Dar nu l-aţi ascultat pe Dumitru Dragomir sau pe atâţia alţii, câţi aveau bani la Revoluţie? Şi dintre sportivi… toţi fotbaliştii erau mulţumiţi, pentru că atunci când aveau vreun succes nu prea mai erau vămuiţi. Şi se mergea pe încredere. Mergea echipa Dinamo, da? Securistul era cu ei acolo, ştia ce au, ce nu au şi, dacă aveau succes, le dădea voie cu un video, cu nu ştiu ce… Se vindeau şi video‑uri pe timpul ăla, dar nu erau puse la vedere. Făceai tranzacţia verbală, după care te duceai şi îţi dădea produsul, nu acolo.
(Florentina Țone –
„Noi toți ne suspectam unii pe ceilalți.“)
[…] Reparam telefoanele de pe stradă. Iniţial, m-au băgat chiar undeva unde se scoteau banii din telefoane. Când am ajuns acolo, fiind adus de un şef, că aşa era, cu relaţii, „băi, lasă-l pe ăla, că l-a adus şeful cutare!“, se fereau toţi de mine. Nu-mi dădeam eu seama de ce, la un moment dat ăştia îmi spuneau: „Du-te şi tu acasă, că eşti tânăr, mergi să te distrezi cu gagica!“ Dar ei mă trimiteau acasă ca să poată să scoată bani. Dar de asta mi-am dat seama mult mai târziu. În fine. După, am trecut să repar telefoanele pe stradă. Acolo nu am făcut mare lucru, că se fereau ăştia de mine. Tentaţia banului a venit în momentul în care găseai pe canalul respectiv, unde se băgau fisele, ori că era o mizerie, ori că puneau o fisă strâmbă, ori că se încărca caseta, apăreau nişte bani necontorizaţi pe care în mod normal erai obligat să îi bagi tu în casetă. În primul rând, nu aveai unde să îi bagi. Apoi, trebuia să faci un proces-verbal, să declari. Aşa că îi luai, ziceai, e, câţiva lei acolo. Câţiva lei, cu câţiva lei, cu câţiva lei, se adunau. La un moment dat, începuseră să mă sperie sumele pe care le câştigam.
(Antonio Momoc —
„Ăsta era Triunghiul Bermudelor.
Acolo se pierdeau mărfurile și apăreau banii!“)
