Permis de presă

Articolele lui Horia Ghibuțiu sunt și serios documentate, și ludice. Și bine scrise, și critice. Și amuzante, și pe teme foarte diverse. Și etice, și lucide. Iar dacă presa noastră ar urma măcar jumătate dintre cele 50 de porunci ale jurnalismului formulate de autor, am fi toți mai deștepți.

Horia Ghibuțiu este un colecționar de cuvinte. Într-o lume fără focus, care „zapează“ și „scrollează“ fără pauză, Horia are răbdare. Desface presa ca pe-o ceapă, foaie cu foaie, pagină după pagină, decadă cu decadă. Plângi și râzi de la linotipist la influencer. Râzi și plângi de la Poșta redacției la ChatGPT.

Domnul Ghibuțiu și-a păstrat sufletul de ziarist, chiar și când ziarele au ajuns mai rare decât zilele fericite ale oamenilor pe pământ. Noblețea cu care își tratează meseria muribundă este înduioșătoare și admirabilă. E locuit de un vânt lăuntric, e mereu împins de curiozitate mai departe și mai departe în înțelegerea lumii și a poveștilor pe care continuăm să ni le spunem pentru a rămâne, totuși, oameni și acum, cu puțin înainte de începutul epocii depline a roboților.

După ce

a scris știri,

a răspuns la Poșta redacției,

a numărat cornere pe stadioane,

a luat interviuri prin saloane,

a dat bună ziua, stimați telespectatori,

a inventat primul articol sub formă de rebus,

a râs inegalabil la radio,

a condus mari redacții,

a modelat strategii de presă,

Horia Ghibuțiu se uită azi la hărmălaia prăbușirii unei lumi: moare presa pe care o știam, se năruie în zgomot de uzină detonată. Pe locul ei răsar artefacte de inteligență artificială și algoritmi.

La capătul a trei decenii în care a bifat aproape întregul nomenclator de ocupații al unei redacții, domnul Ghibuțiu a înțeles acest lucru mare, ascuns adesea sub straturi de frică și defetism: nu moare presa, moare altceva. Un altceva devenit, prin marketing agresiv și mincinos, mai mare decât ceva-ul fondator. Moare clona de presă, întoarsă cu fața spre bani și cu spatele la public.

Vor supraviețui câteva titluri și niște oameni. Acei oameni care caută necontenit adevărul și n-au alt păcat decât că respiră odată cu lumea, cum le spunea Radu Cosașu ziariștilor.