Această carte reprezintă o ultimă încercare a lui Alex. Ștefănescu de a trezi interesul tinerilor pentru literatură.
Paginile care urmează pot fi citite ca un mesaj patetic, dar şi ca un testament literar. Dacă nu vor convinge instantaneu, poate vor avea ecou ulterior, când eu nu voi mai fi.
Când eram copil şi am descoperit literatura, mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am hotărât, cu un egoism ingenuu, să nu mai vorbesc nimănui de existenţa ei. Voiam ca literatura să rămână numai a mea. Odată cu trecerea anilor, am ajuns, dimpotrivă, să doresc ca toată lumea să se bucure de frumuseţea literaturii. Cum să te uiţi la o auroră boreală, fără să-i chemi şi pe alţii s-o vadă?
Cine mai are nevoie azi de literatură? Îi vedem pe semenii noştri agitându se sau distrându-se de dimineaţa până seara, fără să li se facă sete sau foame de texte literare. Trec, cei mai mulţi, absenţi pe lângă vitrinele librăriilor. Nu au cărţi în casă. Și nu ştiu numele niciunui scriitor, cu excepţia, poate, a lui Eminescu, în legătură cu care îşi aduc aminte doar că scria versuri şi că a murit nebun. Discută despre preţuri, despre starea vremii, despre filme sau meciuri de fotbal, dar aproape niciodată despre cărţi.
Întrebarea revine obsesiv: cine mai are nevoie azi de literatură? Iată şi răspunsul: toţi avem nevoie de literatură, dar nu ştim că avem nevoie.
