Potrivit unei zicale pare-se germane, „fiecare om ar trebui să planteze un copac, să construiască o casă și să crească un copil”. De adăugat: „și să scrie o carte”. Fiindcă dacă am include scrisul unei cărți printre nevoile de bază ale omului, dacă i-am acorda aceeași însemnătate precum construirii unui adăpost, îngrijirii mediului și educării unui copil, am fi, ca specie definită atât de pregnant prin intelect, sensibil mai evoluați: nu doar mai „literarizați”, ci și, prin însuși procesul de conștientizare pe care îl implică scrierea unei cărți, mai puțin tulburi – mai înțelegători, mai pacifici, poate mai senini și mai recunoscători pentru ce ne e dat.
Cuprins
Intuind, poate, aceste efecte benefice (sau urmărind, eventual, și scopuri mercantile), tot mai mulți dintre noi par să își asume responsabilitatea scrierii (măcar a) unei cărți în viață. Exemplele abundă: de la Michele Obama la Oana Pellea, de la Klaus Iohannis la Prințul Harry. Fără să fie scriitori profesioniști, oameni ca aceștia își aștern în scris amintirile, reflecțiile, experiențele fie prin propriul efort creator, fie apelând la autori specializați în a nara viețile altora. Textele rezultante, memorii, jurnale sau povești de viață, țin de specia biografiei – o ramură veche și nobilă a literaturii, care merită o minimă punere în perspectivă aici.
Succint profil al biografiei
Subiectul unei (auto)biografii este viața unui individ. La nivel informal, de interes de când lumea și pământul (sau de când bunicii își povestesc viețile nepoților). La nivel formal, de interes din vremea Antichității: vezi Diogenes Laertios (sec. III d.Hr.), Despre viețile și doctrinele filosofilor.
Înrudită cu istoria întrucât operează cu date, evenimente și fapte reale din viața unui om, biografia ține totuși de literatură, fiindcă relatează „istoria mică”, istoria unei persoane, și nu a unei populații, epoci sau instituții. Totuși, mai degrabă decât o artă, pare un meșteșug: necesită bune abilități de cercetare, de identificare, selectare și procesare a documentelor (scrisori, acte, fotografii, conversații înregistrate, mărturii ș.a.) necesare reconstituirii vieții povestite. Și se cere formulată într-un anumit stil, cult dar accesibil, îngrijit și totodată colocvial, intim și totuși pentru consum public; nu lipsesc, adesea, umorul și tâlcul sau, alternativ, tenta filosofică.
Printre exemplele celebre:Viețile paralele (viețile nobililor greci și romani) istorisite de Plutarh; viața primului Duce de Marlborough, relatată de urmașul său, Sir Winston Churchill, sau a președintelui SUA Franklin D. Roosevelt, reconstituită de Frank Friedel; Jurnalul Annei Frank; Radioactive: Marie & Pierre Curie; Steve Jobs; Eu sunt Malala; sau, mai aproape de casă, Singur și Seducătorul domn Nae, de Tatiana Niculescu; plus multe, multe altele.
De ce oare scriem (auto)biografii
Pentru că vrem să lăsăm ceva memorabil și tangibil în urma noastră. Confruntați cu orizontul neîndoielnic al morții, al propriei dispariții, simțim nevoia să ne asigurăm că lăsăm o urmă în viața pe care o vom părăsi ori că punem deoparte o moștenire pentru posteritate, chiar dacă aceasta constă doar în învățămintele și înțelepciunea pe care le-am acumulat din experiența deceniilor trăite. Simțim nevoia să fim mai puțin singuri la sfârșit, căci ne vom fi împărtășit cu lumea amintirile, sentimentele, ideile, părerile. Simțim nevoia să ne imortalizăm trecerea prin viață, marcând-o, fixând-o, permanentizând-o în scris – să rămână. Simțim nevoia să dăm sens existenței noastre trecute, să anticipăm faptul post-mortem că vom fi contat…
Pentru a (pre)întâmpina dispariția scriem (auto)biografii, ca și pentru o multitudine de alte motive: ca să onorăm o figură merituoasă, inclusiv pe noi înșine; ca să monetizăm o viață, inclusiv pe a noastră; ca să dăm mărturie despre vreo epocă istorică traversată prin experiență directă; ca să dezvăluim fața ascunsă a vreunei personalități, inclusiv a noastră; ca să scandalizăm sau cucerim un public; ca să re-trecem în revistă, examinator, evaluator, o viață – inclusiv pe a noastră; sau pur și simplu ca să ne menținem ocupați cu o îndeletnicire plăcută relativ la îndemâna oricui.
De ce citim (auto)biografii
Pentru că povestea unui om (celebru) rezonează în bună măsură cu povestea noastră, a fiecăruia. Pastișându-l pe George Călinescu, pentru că orice viață de om se citește ca „viața omului universal”. Ne identificăm cu Napoleon omul și cu orice altă personalitate istorică, oricât de îndepărtată în timp sau de elevată pe scara ierarhică, atunci când, în (auto)biografia lor, își plâng mama moartă, se îngrijorează pentru soarta copilului lor, se îndoiesc înainte de a lua o decizie crucială, se revoltă fiindcă au fost insultați, își invidiază semenii, se simt satisfăcuți că și-au atins un scop, își deplâng vreo neputință, se roagă, regretă, se îndrăgostesc, se întristează ori se simt vinovați. (Auto)biografiile ating cel mai profund omenesc strat emoțional din noi: legătura cu Celălalt, care e de asemenea Eu.
Pe de altă parte, tocmai dimpotrivă: citim (auto)biografii de oameni celebri pentru excepționalitatea lor. Pentru că ne povestesc realizări remarcabile (o victorie militară, o invenție genială, un succes fulminant) obținute de oameni aparent „ca mine și ca tine” care, totuși, par să aibă ceva special – un dar, o trăsătură, o calitate care le permite să se ridice, prin ceea ce fac, deasupra „maselor”. Ce anume l-a propulsat pe Steve Jobs către atâta faimă și avere? Cum a câștigat Gandhi respectul și admirația unei planete întregi? Ce-a făcut special Regina Maria a României, de-a devenit o legendă? Saltul de la obișnuit la fenomenal este surprins, cum-necum, în (auto)biografii, iar cititorul care caută să îi deslușească secretul găsește în aceste texte răspunsurile așteptate. Răspunsurile și modelele. (Auto)biografiile ating plafonul sublim al idealurilor noastre: aspirația esențială de a deveni Eul nostru maximal.
(Auto)biografii de citit
Din colecția biografică a editurii Curtea Veche selectăm pentru tine 10 titluri care să satisfacă pe deplin primul criteriu pe care l-am luat în considerare: acela al diversității. Ai aici povestea vieții unor persoane și personalități pe care le poți lua drept model în business și antreprenoriat, dar și amintiri cu savoare regională care îți vor pune conaționalii într-o lumină nouă, sau posibil controversatele confesiuni ale unui bărbat atras de alți bărbați. Și alte câteva rarități.
Bulgărele de zăpadă. Warren Buffett și școala vieții
E miliardar și e cunoscut în toată lumea. Ce se știe mai puțin este că a rămas toată viața un om normal. Cu gusturi obișnuite (hamburgeri, înghețată, muzică), cu purtare modestă. Și dispus să împărtășească liber filosofia de viață care l-a dus în elita financiară a mapamondului.
Lebedele sălbatice
Un veac din istoria Chinei în trei generații. Bunica a crescut în tradiția fetelor cu degetele de la picioare rupte, pentru formarea „piciorului lotus”. Mama a trăit din plin nemiloasa Revoluție Culturală. Iar fiica a reușit să fugă în Vest la 26 de ani. Istoria mică în tușele crude ale tiraniei.
Dilibau. Povești oltenești
Amintiri din copilărie. Dintr-o copilărie la Caracal, la apusul Epocii de Aur, ca fată de preot și soră a unui băiat nărăvaș purtând supranumele din titlu. Idei de șotii – gârlă; credința că bătaia e ruptă din Rai – fermă. Ciclicitatea poznă-scărmăneală e asigurată. Cu umor oltenesc, picant.
Cartea țuicii. Povestiri din Banat
În Banat, de-a lungul Dunării, există câteva sate populate de o minoritate cehă. Aici vine să le predea copiilor limba nativă un tânăr profesor din Cehia. Ce constată el? Că or fi cehi, dar trăiesc românește. Foc de coceni, înmormântări cu sicrie în căruțe și, mai ales, țuică de zarzăre.
De ce iubim bărbații
Notații din peniță despre efemerul (atât de adorat) al corpului; despre întoarcerea în oraș a partenerului dintr-o relație gay de aproape 20 de ani; despre un tonifiant concert de Bartók. Toate, frânturi laconice care codează amintiri în doze concentrate de aproape poezie.
Tot ce știu despre dragoste
Să fii elevă la o școală unisex. Să fii adolescentă fantazând despre sex. Să scornești rețete pentru mahmureală. Să scrii emailuri ciudoase despre amicele cuplate. Să te faci mangă la petreceri. Toate astea, cu lecții și introspecții, în aceste memorii șui de tânără milenială.
Jurnal de ghetou
Rar e Holocaustul românesc atât de bine documentat la persoana întâi. Scriind pe ascuns în lagărul Djurin din Transnistria, unde o expediase regimul Ion Antonescu, fata de 18 ani care avea să devină medic fixează pentru posteritate ticăloșia, foametea, dezumanizarea îndurate.
Cum am devenit român
Unui maghiar crescut în regimul comunist din România i se întipărește, ca și unui român, o optică interetnică de tip „noi versus ei”. Ce se alege de ideile atent preconcepute când, din bula protectoare a lui „noi” protagonistul pătrunde tot mai mult în spațiul unde „ei” sunt majoritari?
Tot înainte! Amintiri din copilărie
Orice ins crescut în Epoca de Aur recunoaște deviza din titlu: mândri pionieri. Amprenta dulce-amăruie a copilăriei ceaușiste e aici redată în filigran, cu excentricitățile ei hilare, cu privațiunile ei frustrante, de copii azi celebri care au traversat viforul comunist. Și au trăit să povestească.
Spovedania unui preot ateu
Este numit „răspopit”. Își amintește de enoriași ca de niște abuzatori emoționali. Își amintește de colegii clerici ca de niște fățarnici unși cu toate alifiile. Prins între ciocanul propovăduirii ipocrite și nicovala datoriei morale, protagonistul susține aici un adevărat recital de conștiință.