Îți poți imagina o lume fără celebrități? Fără zvonuri despre cutare ilustru („cică face petrecere la Bran”, „cică are Parkinson”) pe care să le transmiți de la om la om. Fără detalii contrariante („a purtat ochelari cu o lentilă lipsă ca să arate că… ”, „și-a trântit paltonul pe capotă în semn de… ”) pe care să le despicăm în patru la o bârfă cu prietenii. Fără panouri publicitare, tricouri imprimate, postere, calendare și brelocuri afișând fețele bine cunoscute încremenite în eternă tinerețe. Fără cuvintele și sintagmele „star”, „vedetă”, „divă”, „a strălucit”, „a eclipsat”, „a întors toate capetele” lăbărțate cu majuscule pe ecrane. Fără prima pagină cu poză imensă și titlu orbitor. Fără recorduri de audiență.
Cuprins
Dacă în lumea de azi întreținem cu atâta fervență cultul celebrității, trebuie să fie pentru un motiv semnificativ. În fond, e vorba de o cantitate imensă de atenție pe care o acordăm știrilor și comentariilor despre ei, emisiunilor care îi au protagoniști, imaginilor care îi au în prim-plan. E vorba de tone de interes pe care îl investim în ce spun ei, ce scriu ei, cum arată, ce fac sau aleg să nu facă. E vorba de un ocean de dăruire din partea masselor de fani care urmăresc, cumpără, consumă – sau votează… Într-atât de pregnante, toate acestea, încât facțiunile mai tradiționaliste ale societăților noastre găsesc de cuviință să sancționeze cultul celebrității în severe tonuri profetice: trăim într-o cultură „obsedată de celebrități” și „ne închinăm la celebrități”, ceea ce e nimic altceva decât „idolatrie în secolul XXI”.
Desigur, o lume fără celebrități ar fi probabil una cu mai puțin sclipici strident. Dar nu, oare, și cu mai puțin merit?
Cum au apărut celebritățile
Cea mai recentă carte dedicată acestui subiect se intitulează Dead Famous: An unexpected history of celebrity (2020); autor, Greg Jenner. În ea, celebritatea e definită drept „o persoană larg cunoscută publicului prin intermediul mass media, a cărei viață e consumată public ca divertisment de tip teatral și al cărei brand devine profitabil pentru cei care îi exploatează popularitatea, dar poate și pentru ea însăși.” Iar primul „exemplar” de celebritate a fost, se pare, un anume Henry Sacheverell, cleric conservator ajuns în gura lumii după ce a susținut, cu ocazia zilei de 5 Noiembrie (comemorarea Complotului prafului de pușcă), o predică incendiară intitulată „Primejdiile prefăcutei frății în Biserică și în Stat”.
Cultul celebrității, așadar, se înfiripează în anii 1700, precedând cinematografia, televiziunea și muzica pop. Au fost secole în care celebrități au ajuns scriitori ca Lordul Byron (ale cărui poeme făceau furori erotice în rândul admiratoarelor) sau Charles Dickens (care a câștigat, în banii de azi, circa 30 de milioane de lire sterline dintr-un singur turneu de lecturi publice prin SUA); artiști precum franțuzoaica Sarah Bernhardt (printre primele femei distribuite în rolul lui Hamlet și medaliate cu Legiunea de Onoare) sau actorul shakespearian Edmund Kean (un geniu turbulent care, dat în judecată pentru adulter, a fost atacat de propriul public); surori medicale ca Florence Nightingale (ale cărei neobosite ronduri de noapte prin saloanele cu răniți din timpul Războiului Crimeii i-au adus supranumele de „Doamna cu lampa”); ca și politicieni, criminali, curtezane.
Probleme legate de celebritate
In nuce: „drugs, sex and rock’n’roll”. Mai în detaliu, celebritatea prezintă anumite riscuri deja bine (re)cunoscute: psihologice și etice. Anume, ea poate da dependență și poate cauza o patologie din zona narcisismului și megalomaniei. De asemenea, produce adesea un stres atât de pronunțat, încât vedetele recurg la alcool, droguri și alte „soluții” nocive, pentru a-l gestiona, adoptând, ca urmare, comportamente în cel mai bun caz deranjante și în cel mai rău – (auto)distructive. De-aici, scandalurile care colorează așa des imaginea publică a celebrităților. Nu în ultimul rând, legătura starurilor cu interesele mercantile devine de multe ori reprobabilă: deși se obișnuiește de mult ca personalitățile să promoveze produse ori servicii (Mark Twain, de pildă, și-a lansat propria marcă de tabac, iar Gertrude Stein a făcut reclamă automobilelor Ford), produsele sunt uneori de calitate sau proveniență îndoielnică, iar remunerația pentru endorsement poate fi în unele cazuri revoltător de mare, nemeritată.
Importanța celebrităților
Dacă totuși Greg Jenner se înșală întrucâtva, atunci când susține că cultul celebrității e un fenomen ivit de-abia în secolul 18? Dacă acest cult precedă nu doar inventarea fotografiei, ci chiar pe cea a tiparniței? Faptul că nu apăruseră presa, ziarele care să popularizeze celebritățile pe scară largă nu trebuie să însemne neapărat că acestea din urmă erau inexistente în spațiul public, în conștiința publică. Fiindcă înainte de mijloacele de informare în masă, existau adunările (conclavuri, banchete, ca și serbări câmpenești). Și în paralel cu adunările, existau crainicii. Și menestrelii. Povestitorii itineranți și barzii.
E foarte probabil ca cultul celebrității, așa cum îl știm azi, să fie stră-strănepotul cultului pentru eroi al Greciei antice, care se practica atât prin epopeile unui Homer sau tragediile unui Sofocle, cât și prin viul grai al convorbirilor din agora. Că interesul publicului (mai restrâns) pentru celebrități exista încă din Antichitate pare să indice cu destulă claritate apariția în secolul II d.Hr. a lucrării lui Plutarh, Vieți paralele: o colecție de 48 de biografii ale unor oameni celebri, organizată în „tandemuri” formate dintr-o personalitate greacă și una romană.
Sunt puși în lumina reflectoarelor aici Alexandru cel Mare și Iulius Cezar, Demostene și Cicero, Romulus, Pericle, Cato, Alcibiade, Brutus – întemeietori de cetăți, ca și războinici, generali, politicieni, oratori, filosofi. De ce? Plutarh, se pare, nu era interesat atât să facă istorie, cât să ilustreze influența caracterului (nobil sau mai puțin nobil) asupra vieții și destinelor celor faimoși. Interesul său era predominant etic. Celebritățile prezentate erau pilde pentru public. Modele de urmat (sau de evitat) pentru oamenii obișnuiți.
Și poate e momentul să vedem cât de deslușit se reflectă încă optica Antichității cu privire la celebrități în propria noastră contemporaneitate: și astăzi oamenii faimoși sunt formatori de opinie; și astăzi ei inițiază mode, trasează curente și tendințe, dau exemple de atitudine, de comportament. Celebritățile continuă să fie modele de urmat. Figuri care au potențialul de a imprima publicului opinii, valori și credințe despre aproape orice, de la identitate națională la convingeri religioase sau egalitate de gen.
Criticii cultului celebrităților ar putea riposta, aici: „halal exemple sunt unele vedete, azi!…” Dacă urmărim acest fir, vom ajunge însă la o concluzie tot pozitivă: este adevărat că unele celebrități, date fiind problemele descrise mai sus, ajung să fie antimodele. Este însă tot atât de adevărat că mass media și publicul sancționează mai totdeauna derapajele lor, le contestă și le critică atunci când e cazul. De-aici, ipoteza: poate că o colectivitate își creează și cultivă celebrități dintr-o nevoie de lideri criticabili. Ne trebuie repere, vârfuri, însă ne dorim totodată ca acestea să nu se situeze mai presus de critică, să poată fi admonestate când deviază de la rolul așteptat de la ele. Este aici, în preferința noastră pentru modele ce pot fi criticate, când e cazul, un atașament esențial față de libertate (libertatea de exprimare, libertatea de opinie), prețios nu doar în democrații, ci mai ales în regimuri autoritare. Așa încât celebritățile, și atunci când le urmăm, și atunci când le contestăm, reprezintă, într-un fel, măsura libertății noastre.
Cărți pentru copii scrise de celebrități
Oamenii faimoși care au scris cărți pentru copii publicate la Curtea Veche sunt cu adevărat modele de urmat pentru cei mici. Ei au ajuns celebri prin propriile eforturi, iar calitățile care îi recomandă drept repere sunt tenacitatea și consecvența, dăruirea și hotărârea, ambiția și verticalitatea, curajul și generozitatea. Alături de cărțile lor, iată-i: patru sportivi profesioniști și un polițist-influencer.
Horia Tecău – Viața în ritm de tenis
E nevoie de mai multe încercări, până să îți găsești menirea? Ce trebuie să faci ca să câștigi, copil fiind, un concurs național? Cum te simți printre colegi faimoși, la turneuri legendare precum cel de la Wimbledon? Despre toate acestea le povestește autorul, cu drag, copiilor.
Marian Godină – În misiune cu Marian
Luca, un școlar de 6 ani foarte simpatic, are șansa să învețe regulile de circulație chiar de la sursă: i le împărtășește polițistul Marian, mereu la post în fața școlii puștiului. Cei doi leagă o prietenie care se sudează bine- bine, atunci când ajung să se lanseze într-o misiune împreună.
Ana Maria Brânză – En garde!
Oare un copil obișnuit poate ajunge campion olimpic? Desigur. Suntem purtați aici pe drumul unei fetițe poreclite Brânzica de la soră mai mică și fericită stăpână a unei cățelușe tocmai până la medalia de aur la scrimă. Un drum accesibil, prin muncă și pasiune, oricărui copil.
Bianca Andreescu – Bibi joacă tare
Atunci când ești plină de energie și ajungi să ți-o consumi pe teren, cu o rachetă și-o minge, nici nu știi când ajungi jucătoare de performanță! Ca echipament, îți trebuie poftă de joc, ambiție, dar și capacitatea de a gândi pozitiv. Ne-o ilustrează prin exemplul ei câștigătoarea US Open.
Diana Bulimar – Povestea lui Didi
N-a fost totdeauna copil, dar e și acum, mare, mică (1,52m) 😊. N-a câștigat totdeauna, dar și-a făcut din înfrângeri prilej de progres. N-a avut o copilărie fără bătăi de cap, dar și-a onorat mereu responsabilitatea față de echipa ei. Și ne zice: ai o pasiune, urmeaz-o din tot sufletul!