Cum scrii o biografie, dacă subiectul ei detestă biografiile? Și cum o faci atractivă pentru cititorul de astăzi, dacă nu urmărești deloc să „dezgropi” secrete și dedesubturi, dacă consimți să lași nespusele – nespuse, respectând reticențele, ținerile-pentru-sine, tăcerile? Răspunsul este: Milan Kundera. „Scrisul, ce idee!”,de Florence Noiville (traducere de Florica Ciodaru-Courriol, 320 de pagini).
Cuprins
Biografia nebiografie
Florence Noiville l-a cunoscut pe Milan Kundera exact așa cum se voia el cunoscut: prin intermediul cărților lui, inițial. Apoi, printr-o cunoștință comună, l-a invitat la o emisiune TV unde Kundera a refuzat categoric să participe (pe lângă biografii, detesta și genul de divertisment cultural pe care ajunseseră să îl fabrice emisiunile despre literatură). În schimb, scriitorul a acceptat să îi acorde un interviu lui Noiville pentru publicația Les Monde des Livres, și așa a început o prietenie marcată de grijă și admirație între soții Kundera și Florence Noiville și soțul ei, Martin Hirsch.
Dacă Kundera a acceptat atenția biografică a jurnalistei culturale de la Le Monde, este pentru că aceasta a știut să eludeze rețeta consacrată a biografiei. Iar prima sacrificată dintre convențiile acesteia este, în Milan Kundera. „Scrisul, ce idee!”, cronologia – înlocuită aici cu un fragmentarism aleatoriu total fidel, în fapt, viziunii despre hazard și accident a lui Kundera. Noiville și-a vrut cartea eliberată de exigențele mărșăluirii disciplinate prin viața subiectului ei, gândind-o, în schimb, ca pe o „promenadă literară prin opera” scriitorului ceh, o plimbare printre fragmente de roman, fotografii, desene sau compoziții muzicale, dar o plimbare care respectă „zonele de umbră” ale soților Kundera, adică acele porțiuni de viață pe care nu le voiau cercetate și de care, cum spunea Vera Kundera, doar portăresele s-ar interesa cu sârg…
Din mers, aflăm că micul Milan era un pianist și compozitor talentat care-și adora tatăl (el însuși un muzician respectat), că Vera a ținut legătura, amical, cu prima soție a scriitorului, Olga, până la moartea acesteia, că autoexilarea în Franța s-a produs la bordul unui Renault albastru plin cu cărți și prea puține haine, fiindcă soții erau convinși că se vor întoarce repede înapoi în țară, că deposedarea de cetățenia cehă a fost un șoc, că Kundera însuși s-a vrut parte a literaturii franceze, că „afacerea Respekt”* l-a scârbit și îndurerat peste măsură, că a existat un lobby subteran pentru ca Premiul Nobel să nu i se acorde, că în ultimii lui ani de declin cognitiv pronunțat Vera se simțea adesea copleșită.
* în 2008, revista cehă Respekt a publicat un document extras din arhivele fostei poliții secrete cehe (StB), din care reieșea că Milan Kundera a fost informator al StB, întrucât în 1950, student fiind, l-a turnat pe Miroslav Dvořáček drept spion occidental, acesta fiind în urma denunțului său condamnat la 22 de ani de închisoare, din care a executat 14 într-un lagăr de muncă forțată. Autenticitatea, implicațiile, ecourile și efectele „afacerii Respekt” sunt discutate în Milan Kundera. „Scrisul, ce idee!” la paginile 259-261.
Pentru cititorii români, cartea e îndeosebi evocatoare din punct de vedere politic: regăsim aici entuziasmul de început al regimului comunist (1945-1947), rapida dezamăgire – ori demascare – de după (1948-1950), epurarea comuniștilor „din convingere”, a celor de primă generație (anii ’50), călușul cenzurii și represiunea exercitată de poliția politică (anii ’60-’70), experiența riscantă și etică a disidenței (anii ’70-’80).
Nu lipsesc nici micile curiozități și fapte diverse pe gustul cititorului contemporan: de exemplu, faptul că Milan și Vera credeau în semne și foloseau un pendul care să le sugereze ce aveau de făcut; faptul că, după ce fusese dat afară de la universitate și era filat zilnic de StB, scriitorul a obținut un jobuleț ca „astrolog” și a scris horoscoape pentru o revistă de tineret; faptul că Kundera a avut cu Václav Havel o relație problematică, un fel de prietenie inamicală. Sau consemnarea ultimelor două cuvinte ale nonagenarului Kundera: „Brno” și ”maminka” (numele orașului natal și „mămica”).
Parcurgând pseudobiografia lui Noiville, constatăm că munca ei în acest volum presupune în egală măsură delicatețe și precizie: delicatețe pentru a împleti cum se cuvine crâmpeiul de viață cu fragmentul de operă, în alternanța amintire-citat din care e împletită scriitura, și precizie pentru a atribui fiecărui fragment de viață fragmentul literar potrivit. Muncă nu pur și simplu de critic literar, și nu pur și simplu de biograf. Ci muncă de chirurg literar. Căci dacă autoarea și-a comparat scrierea cu haina unui arlechin, alcătuită din petice colorate țesute îngrijit într-un singur veșmânt, cartea poate fi la fel de bine asemuită cu o laborioasă operație chirurgicală estetică ce grefează delicat pe fiecare fărâmă de viață o porțiune de „țesut” literar.
Kundera, așadar, detesta biografiile. Prin urmare, aceasta nu e biografia lui Kundera. E însă, cu certitudine, un fabulos portret al intelectualului secolului XX, care se datorează mult lui Kundera și nu puțin lui Florence Noiville. Intelectualul nuanțat, ironic, subtil, curios, discret, competent, exigent cu propria conștiință, interesat de propriile dubii, neexcesiv. Să îl comparăm cu intelectualul secolului XXI, și vom înțelege ce am pierdut între timp… În definitiv, dacă volumul de față lasă în urmă, ca pe un parfum, o stare de spirit, aceea este tocmai nostalgia.
Autoarea cu fler portretistic
Florence Noiville nu se abține de la a declara că a fost o tocilară care a căutat mereu să facă pe plac părinților și profesorilor. Așa se face c-a avut rezultate școlare excelente care i-au permis să se înscrie la elitista École d’Hautes Études Commerciales – care, profețea mama ei, avea să o lecuiască de visările ei literare. Timp de câțiva ani, cât Florence și-a terminat studiile și a lucrat ca analistă financiară, încasând bonusuri astronomice, profeția părea să se fi adeverit. Doar că într-o bună zi, economista s-a decis: voia să muncească de plăcere. În 1994 Le Monde a acceptat să o angajeze pentru a realiza cronici literare.
Odată angajată pe calea Literelor, Noiville scrie în 2003 prima biografie în franceză a laureatului Nobel Isaac Bashevis Singer, pentru care autoarea primește Prix du Récit Biographique/2004. Urmează, din aceeași specie, un volum în limba engleză, Literary Miniatures, în care Noiville poartă interviuri luate în timp pentru Le Monde dincolo de forma standard întrebare-răspuns, transformându-le în discuții intime ce „dezvăluie sufletul giganților”: Mario Vargas Llosa, Javier Marías, Enrique Vila-Matas, Saul Bellow, Carlos Fuentes, John Le Carré, Don DeLillo, Adolfo Bioy Casares, Nadine Gordimer, Imre Kertész, Kazuo Ishiguro, Toni Morrison, Aharon Appelfeld, Herta Müller – în total, 28 de mari scriitori ai lumii de azi.
Pentru excepționalul jurnalism cultural pe care îl profesează, pentru scrierile sale traduse în aproape 15 limbi, incluzând câteva cărți pentru copii și patru romane psihologice inspirate de persoana mamei ei (care suferea de tulburare bipolară), Florence Noiville a fost decorată cu Legiunea de Onoare în 2014. Astăzi, ea trăiește la Paris cu soțul și cu cei trei copii, iar de curând a fost prezentă la Bookfest București 2024.
10 fragmente ilustrative
• „De aceea a clamat întruna un mesaj simplu: Nu vă uitați la viața mea. Mai bine deschideți-mi cărțile. Această poziție nu e unică în istoria literaturii. Numeroși scriitori au încercat să dispară în spatele operei lor. «Ea co tează, nu individul», repeta neîncetat laureatul de origine poloneză al premiului Nobel, Isaac Bashevis Singer, adăugând în glumă: «Când ți-e foame, doar pâinea contează, nu-ți pasă de viața brutarului.» Milan Kundera merge mai departe. De pe la mijlocul anilor ’80, a încercat să stea în umbră. Nicio declarație, niciun interviu. Nicio urmă publică a «vieții sale reale». Distrugătorul de documente funcționează eficient în casa Kundera. Nu trebuie să rămână nimic după Milan în afară de cărțile lui. Restul, manuscrise neterminate, scrisori particulare, corespondență, jurnale, fotografii, totul este sistematic distrus. Trebuie «să dăm impresia posterității că nu am trăit», după cum spune Flaubert. Așa gândește Kundera.”
• „Și dintr-odată, iată că sunt absolut cucerită, transportată. La Milan Kundera, profunzimea și claritatea asociate îmi dau impresia, poate artificială, dar atât de delicioasă, că înțeleg totul. Cum știe scriitorul acesta să facă legăturile! Să tragă de firele invizibile dintre literatură, muzică, pictură, artă veche și modernă, tradiție și avangardă. Să-ți dea senzația încântătoare de a te simți înnobilat. M-am îndrăgostit de stilul lui riguros și sobru, stilul secolului al XVIII-lea. Îmi place cadența lui, lejeritatea, transparența. Scriitura care refuză să fie răsunătoare. În afara modei, a clișeelor, scrisul lui omagiază nuanța, polisemia, ambiguitatea. Complexitate și nedumerire. Mai presus de toate, ne spune: Atenție, acestea sunt valori care fac din noi niște oameni civilizați. Totuși, sunt destul de fragile. Pot să dispară. Aveți grijă.”
• „Literatura din care se va hrăni și pe care o va îndrăgi întreaga lui viață este cea a spațiului Mitteleuropa. Dar nu Mitteleuropa marilor povestitori (Stefan Zweig, Joseph Roth, Isaac Bashevis Singer…). Nu cea care readuce la viață «lumea de altădată» – fie ea din Austro-Ungaria sau din Yidishland. Nu. Mitteleuropa care-l interesează pe Kundera este cea care, din ruinele ei, reînnoiește, inovează, experimentează. Sunt acei Schönberg și Mies van der Rohe ai literaturii. Vârful de lance… Alături de austriacul Robert Musil (1880–1942), îi găsim pe compatriotul său Hermann Broch (1886–1951), pe polonezul Witold Gombrovicz (1904–1969) și, bineînțeles, pe praghezul Franz Kafka (1883–1924). De acest cvartet ilustru, pe care l-a numit «pleiada marilor romancieri central-europeni», s-a simțit Kundera legat toată viața. Atașat de el «ca melcul de cochilie». De aici îi vine moștenirea Celor patru mari scriitori le putem atribui patru trăsături comune: 1. Își construiesc opera într-un univers aflat în ruină. 2. Nu se lasă înșelați de nimic. 3. Arma lor este deriziunea. 4. Țin neapărat să fie moderni.”
• „În acei ani ’50, Milan Kundera încă nu împlinise treizeci de ani și ceea ce publica era în acord cu angajamentul său politic. Credea în comunism. Zece ani mai târziu, în 1963, obține chiar premiul Klement-Gottwald pentru piesa de teatru Proprietarii de chei. După cum se știe, în acea perioadă, doar artiștii cei mai loiali regimului puteau fi propuși pentru acest premiu simbolic.”
• „Dar la apropierea împlinirii vârstei de treizeci de ani, Milan Kundera hotărăște să se debaraseze complet de orice abordare lirică în artă și în viață. Nu încape îndoială că a sesizat „distanța infinită“ între ceea ce credea el că este comunismul ceh și ceea ce era cu adevărat. Nu își mai iubește (sau își deziubește, după cum foarte frumos spune) versurile din primele culegeri, pe care le consideră – pe bună dreptate – naiv pro comuniste.”
• „– Ce v-a frapat la profesorul Kundera?
– Carisma lui. O carismă evidentă. […]
– În ce consta predarea?
– Aducea un text de un autor celebru. Citeam un fragment din el, apoi ne distribuia foi de hârtie și ne cerea să scriem ceva, o nuvelă, o schiță, orice în maniera acelui scriitor. Pleca și revenea după cinci ore, apoi ne punea să citim cu voce tare ce am scris. La început, nu mi s-a părut ceva serios. Până când am înțeles că pastișarea era cea mai bună modalitate de a pătrunde cu adevărat în inima unei opere. Dintr-odată, lumea scriitorului se deschidea și îi dezvăluia stilul, tehnica, gândirea. Este de departe cel mai bun curs de literatură pe care l-am avut vreodată.”
• „Cincizeci și șase de ani de conviețuire… Cine i-a văzut cât erau de uniți, contopiți și de nedespărțit în anii bătrâneții nu mai are nicio îndoială. Chiar și în fața bolii, mâna Verei îl ținea agățat pe Milan de un fir subțire de viață. Palma lui Milan o căuta pe cea a Verei. Mâna lui noduroasă apropiindu-se de cea a soției, acum atât de subțire. O atingere e suficientă ca cei doi să pară atât de liniștiți. Iubire până la moarte. Filemon și Baucis. […] Întotdeauna mi-a venit în minte acest mit, când mă gândesc la ei. Dragoste, ospitalitate, generozitate: și Alain Finkielkraut a văzut în Milan și Vera o reîncarnare a lui Filemon și Baucis, bătrânii soți, singuri și gârboviți, în satul lor din Frigia. Și sosește Zeus, deghizat în muritor. Cere ospitalitate sătenilor, dar toate ușile rămân închise. Doar Filemon și Baucis, deși bătrâni și obosiți, îl primesc în modesta lor casă, potrivit regulilor arhaice de ospitalitate grecească. Zeus vrea să-i răsplătească. Dar singura dorință a lui Filemon și a lui Baucis este să nu fie despărțiți niciodată. Atunci zeul zeilor îi transformă, pe el într-un venerabil stejar, pe ea într-un tei generos. Iar cei doi își unesc crengile care foșnesc în vânt.”
• „Dacă întrebi de ce scriitorul încă deranjează, de ce ar fi «subversiv», obții aproape invariabil unul dintre următoarele cinci răspunsuri:
1. A părăsit Cehoslovacia sovietică pe când atâția alții au rămas și au continuat să trăiască cu curaj acea pagină sumbră din istoria Cehiei.
2. Odată ajuns în Franța, a vrut să fie perceput ca disident – ceea ce nu era, spre deosebire de Václav Havel și alții. A avut o «strategie de marketing» ca să placă cititorilor occidentali.
3. S-a comportat ca un seducător cinic cu numeroase femei (condamnare «morală» asupra căreia revine cu delectare detractorul său Jan Novák în biografia tendențioasă din 2021).
4. A dat dovadă de dispreț față de poporul ceh netraducând imediat în limba maternă lucrările scrise în franceză.
5. Imaginea lui a fost pătată în 2008, când revista Respekt l-a acuzat că în anii ’50 ar fi denunțat un tânăr ceh fugit în Vest și devenit spion al occidentalilor. O acuzație care l-a rănit cumplit pe Milan Kundera și pe care a dezmințit-o întotdeauna în mod ferm.
Este clar că niciuna dintre aceste plângeri nu are nici cea mai mică legătură cu opera lui.”
• „La moartea lui Claude Gallimard, în 1991, Milan Kundera îi scrie lui Colette Duhamel, a doua soție a editorului. Scrisoarea scurtă, de numai o pagină, mă frapează prin sobrietatea și moderația ei. Dincolo de portretul prietenului său fidel Claude, mi se pare că văd schițat inconștient un autoportret în filigran. Dacă ar trebui să-mi amintesc acum doar cinci trăsături de caracter relevante ale lui Milan Kundera, care ar fi acelea? Aș putea să repet cuvânt cu cuvânt cele cinci calități pe care le evocă el aici: neobișnuită discreție, noblețe sfioasă, simț al prieteniei, înțelepciune, simplitate. Aș adăuga încă una, a șasea, care îi este și ea contrară timpului nostru, dar nu-mi vine cuvântul în limba mea. Anglo-saxonii spun «non judgemental» pentru a numi pe cineva care nu judecă. Și, în fine, încă una, a șaptea, evidentă: umorul.”
Volumul „Milan Kundera. «Scrisul, ce idee!»” poate fi cumpărat online de AICI, cu 25% reducere până pe 1 iulie 2024.