Lumea e avidă de cărți de dezvoltare personală? Luați un roman cu titlu de carte self-help! Roman dorește publicul? Poftim unul format din mai multe proze scurte! Octav Gheorghe, acest jongleur al artei românești contemporane (advertisingul y compris), se joacă cu cititorul încă de pe copertă. De pe coperta celei mai recente producții auctoriale de-ale sale, Cum să te ratezi cu demnitate: un roman (redactor Diana Ilie, 272 de pagini).
Cuprins
Ce (mai) e de râs
Octav Gheorghe lucrează în publicitate de la o vârstă încă fragedă, și ca ieri au trecut două decenii și mai bine de când face reclame, cele mai recente pentru Petrom/My Auchan, McDonald’s, Kaufland, iCredit, Vodafone ș.a. Dl. Gheorghe este, de asemenea, scenarist al premiatului lungmetraj „The Wanderers” și regizor al serialului „Ruxx”, difuzat pe HBO Max.
Cum să te ratezi cu demnitate: un roman este primul său volum de proză, copt câtva timp înainte de publicare, și, cu un titlu parodic, un subtitlu-păcălici și un conținut care excelează prin – cu termenul autorului – caterincă, îl consacră probabil ireparabil pe Octav Gheorghe drept un umorist redutabil. Un Louis de Funès al condeiului. Un Jerome K. Jerome al României. (Nu, acela n-a fost Caragiale.) Comicul adesea buf al volumului utilizează în mod just înjurătura, amintește brutal de pelicula spărgătoare de box-office numită „Teambuilding” și irupe strălucit îndeosebi în dialoguri – cu ping-pongul lor încins, de-o vivacitate mozartiană, de o savoare almodovariană. Așa încât trebuie spus răspicat: aceasta este o lectură hohotitoare. Topește depresia ca soda caustică. Dă cancel zilelor ploioase. Și ridică un val mexican de sprâncene curioase (bașca impulsul pentru vânzări!) dacă o efectuați cumva în tren. Căci veți râde. Mult.
Teoretic, avem aici 9 proze (nu foarte) scurte, plămădite din aluat autobiografic, despre lumea publicității. Te-ai aștepta la glamour, cool și sex appeal, right? Ei bine, ca un Derrida fără inimă, autorul deconstruiește prin spulberare această iluzie mítică și ne deapănă, în schimb, boacăne, buclucuri și penalități fel de fel din lumea publicității. Cu creativi bine turați cu iarbă, Adderall și ce alte delicatese s-or nimeri, cu făpturi de la Client Service și Marketing de un sublim indicibil, învăluiți în romgleza lor corporatistă, iar în rolurile secundare cu mardeiași, loseri, câte un nene trist, câte-o tăntică pioasă sau, după caz, țicnită, dar și dive sau regizori de geniu – ba chiar și Președintele României, Ion Iliescu, figurează într-o scurtă dar elocventă convorbire telefonică.
În „Crezi că ai talent?” asistăm la plasarea elaborată a produsului în cadrul unui talent show buimăcitor; în „Laptele bunătății umane” dăm o tură prin multiculturala Piața Rahovei în compania unor promoteri înveșmântați în Cif și Domestos și praștie de fumați încă de la 11 dimineața; în „Corupția, teribilul flagel” suntem martorii unui ospăț împărătesc cu zeci de burgeri pentru trei inși rămași lați, post-festin, la McDonald’s, din bani de șpagă. Et caetera. Pățanii pe parcursul cărora – ăsta da, element de roman – distinsul protagonist Octav Gheorghe, publicitar, evoluează impresionant de la tânărul imberb ce-și face creierii varză cu 14-20 de ore de jocuri video și droguri, până să scoată o campanie proastă, la un tată responsabil care joacă fotbal cu o doză de Bergenbier cât își așteaptă fiul să iasă de la cursul de tenis.
Să nu ne lăsăm (prea) păcăliți, însă. Autorul acestor proze o fi el un ingenuu, dar e unul echipat nimicitor cu iataganul sarcasmului. O fi practicând el autoironia cu devoțiune de ursulină, dar efectuează chirurgical și incizii în hachițele celebrităților abia camuflate în personaje cu nume fictive. Și o fi stăpânind el la perfecție mult râvnitul meșteșug al invectivei-de-sine, dar etalează totodată aptitudini de antropolog care examinează exigent buboaiele sociale ale timpurilor noastre, căruia nu-i scapă o iotă din maelstromul cultural-identitar al României post-decembriste – sexism, feminism, rasism, corectitudine politică… Octav Gheorghe e, pe scurt, un foarte reprezentativ autor al generației X din această țară: călit de penurii ceaușiste în anii formatori ai adolescenței, oțelit în floarea vârstei de sălbăticiile capitalismului din anii ’90, reformatat frankensteinian la maturitate de corporatismul noului mileniu. Toate acestea, cu umor și „distracție la maxim”.
Specimen sau model, prin publicarea volumului de față acest autor face un prim pas hotărât, într-un peisaj literar altminteri cam serios, ca umorist sclipitor.
8 fragmente scandaloase (dar reprezentative)
• „O plăceam, poate, pentru că-mi spunea ceva ce îmi doream să aud: «Octav, tu ești atât de original…» «Original» egal prăfuit, mătușesc, total non-punk rock. Totuși, eram considerat cumva de cineva. La Capu’ lu’ paișpe nu-ți spune nimeni că ești original.”
• „Monica și-a asamblat corpul modular într-o postură bipedă sfâșietoare. Umblă cu ambele mâini în jurul unei guri care se deschide spectaculos și urlă, bălăbănindu-se printre birouri:
– Criză! Avem o crizăăă! Criză!!!
Animate de promisiunea unui scandal monstruos, celelalte cinci membre ale departamentului erup în urma ei pre cum un cor antic: «Criză!!! Everybody! Guys, avem o criză!» Lulu: «We got a big issue!» Alma: «E foarte nasol! E cea mai urâtă criză!» Luiza: «It’s a major fuck-up! Serios acum…»
Costache se întoarce să-mi explice, pentru a suta oară, de ce se comportă astea așa. Da, Costache, îți cunosc teoria: pentru că sunt nefutute.”
• „Smaranda intră și nu se uită la mine. Nu se va uita nici măcar vag în direcția mea pe toată durata întâlnirii. Încercările Monicăi de a o servi cu ceva de băut par un set de exerciții yoga făcute de un baschetbalist beat. În spatele ei, corul antic murmură hitul «Criză!». Nu, Smaranda nu vrea nimic, nici apă, Doamne ferește cafea, ferească Sfântul un fursec. E o ascetă palidă, îmbrăcată în negru, cu «cearcănele până la pizdă» (așa cum atât de satisfăcător vizual o caracteriza colega mea, Alina), care mănâncă la 5:00 dimineața un pumn de tărâțe și «e veselă și plină de energie întreaga zi». Exact așa se simte și acum, când se căznește să-și deschidă buzele de grosimea unei lame și să susure «O să vă concediez».”
• „Primele contacte întru promovarea igienei locuinței nu întârzie să apară – doi puști supraponderali. Se uită lung la Cif și Domestos, care îi ignoră – se pare că nu fac parte din publicul-țintă.
– Auzi, dă-ne și nouă două baloane!
– De unde să-ți dau, bă, baloane? Mă vezi că am baloane pă mine? zice Domestos, afișând o logică demnă de numele său cu rezonanță de filozof grec.
De remarcat dezechilibrul onomastic al celor două pro duse care, de obicei, sunt prezentate ca un cuplu complementar. Pe de o parte, Domestos – intelectual, rafinat, cultural, impozant. Alături de pleoșcul de Cif – Pif, mic, infantil, onomatopeic. Pic și Poc, Stan și Bran, iată, muzicali, sprințari, compatibili, egali în tembelism. Totuși, Cif și Domestos…
Puștiul trăiește o revelație și i-o împărtășește colegului:
– Ți-am zis, coaie, că e om înăuntru și că vorbește?”
• „Camera are gratii la ferestre, ăsta fiind mereu un semn încurajator. Miroase a dude stricate, călcate în picioare pe un trotuar încins, de sfârșit de iunie. O masă masivă, care l-a cunoscut personal pe Gheorghiu-Dej, ocupă lăbărțat spațiul, lăsând puțin loc celor 12 scaune cu geneze și grade de deteriorare diferite. Într-o sincronicitate suspectă, eclectismul scaunelor se transferă și asupra ocupanților. În doar cinci secunde, scanerul meu antropologic surprinde un potențial pedofil, o ucigașă de soți în serie, o devotată a lui Arsenie Boca, un lăutar afon, un administrator de scară de bloc, hotărât psihopat, un rocker posibil crescător de nutrii, și o posesoare de aparat de masaj cu bile, pentru tălpi.”
• „Doamna arată precum multe femei pe care le găsești atașate unei mănăstiri. Nu sunt călugărițe, sunt doar evlavioase și pare că asta e singura lor aptitudine. Nu știi când au venit, cu ce au venit, cât vor sta, ce au de gând să facă și, mai ales, ce caută acolo. În cazul doamnei de față, am scăpat de povara acestui șir de întrebări fără răspuns: ea se află aici pentru că are, în mod sigur, un talent.
– Bună ziiiuuuaaa! Eu sunt Mihaela Runceanu.
Mălina dă dovadă de o uimitoare agerime a minții:
– A, vă numiți ca cântăreața! a răspuns, surpriza îndreptând-o spre o desăvârșită cacofonie.
– Nu, nu. Eu sunt chiar Mihaela Runceanu, cântăreața, a spus doamna, cu un calm pe care numai o psihoză solidă, ferm instalată, ți-l poate da. […] Se pretind trei reîncarnări ale Mihaelei Runceanu pe teritoriul României: una e la Oituz, alta e la Medgidia și sunt eu, aici. Mai e una în Banatul Sârbesc, dar e în afara țării, deci nu ne deranjează. Doar una singură dintre ele e certificată drept autentică de trei mari duhovnici: Părintele Schiopor, de la Mănăstirea Pătrunsa, Părintele Paisie Dionisiatul, de la Frăsinei și călugărul Begu, de la Schitul Ignat, care s-a ridicat spre Cel de Sus, dar a lăsat cu limbă de moarte că eu sunt aceea. Singura, originala și adevărata.”
• „Locul de fumat din fața clinicii ne oferă o selecție din tot ce are Bucureștiul mai bun: doi căcați de câine, mașini parcate până la câțiva centimetri de clădire, claxoane isteroide, un tuia ornat cu mucuri de țigară în ghiveci. Când scot pachetul de țigări, magia orașului metamorfozează lângă mine un cerșetor care întinde o mână plină de muci uscați:
– Boss, ai o țigară?
Îi întind pachetul și ia trei țigări, asta după ce le-a atins, amețit de generozitatea ofertei, și pe celelalte.”
• „– […]Tu îl mai ții minte?
– Pe cine?
– Pe cine? Pe Nae, că de el vorbesc! Tu ai cam început să uiți, sau ce?
– Nu prea îl mai țin minte. Așa, vag…
– Vag, vag, vag! Ce cuvânt: «vag»! Măi, Ancuța, Nae era un bărbat înalt, brunet, cu barbă, dar fără mustață, așa se purta atunci. Și fuma pipă, avea un miros de fructe de mă amețea. Acum sincer, tu de ce nu-ți pui țâțe?
– Îmi pun după ce-ți pun ție ochi.
Destul de bună, trebuie să recunosc. Confirm spontan, printr-o bufnitură în râs, care nu-i scapă Ninei.
– Ia uite ce râde Matei!
– Nu e Matei, mama, e Octav…
– Da? Măi, dar ce seamănă, nu? Știi cine și-a mai pus țâțe? Fetele lu’ doamna Roman, din California. Fiecare câte două; patru țâțe în total. Se simt foarte bine, n-au nicio treabă, nu le-a durut, n-au plâns. Să-ți pui și tu, Ancuța! Zi-i și tu, Matei, să-și pună țâțe!”
Volumul „Cum să te ratezi cu demnitate: un roman” costă 49 de lei șipoate fi achiziționat online de AICI.