Acum citești
Noutăți în colecția Byblos: cartea în care nimic nu-i adevărat în afară de ce e adevărat. (Și scriitorii se distrează.)

Noutăți în colecția Byblos: cartea în care nimic nu-i adevărat în afară de ce e adevărat. (Și scriitorii se distrează.)

autofictiune

Se poate scrie un roman dacă nu ai intrigă? Dacă nu scornești personaje, dacă nu le inventezi nume, vârstă, ocupație? Se poate face literatură dacă nu te vizitează în mod special Muza? Dacă nu te dedici cu pasiune marilor teme ale omenirii? Dacă nu te hrănești dintr-o suferință profundă care dă condeiului tău forța de a articula o dramă demnă de catastiful istoriei literaturii? Răspunsul este: Din foarfecă și din condei, de Juan Pablo Villalobos (traducere Ioana-Gabriela Dumitrescu, 112 pagini).

Roman mic, semnificație mare

Două observații privind literatura de azi, făcute de Juan Pablo Villalobos prin diversele interviuri acordate recent, au legătură cu acest mic roman:

1) sunt la mare căutare discursurile distopice, ba chiar apocaliptice, în care ies în prim plan violența, angoasele, crizele, disperarea, lipsa sensului. Cum ar fi, în schimb, o carte în mod deliberat despre fericire, unde fericirea e o extensie a stabilității, a acelei stări în care nu-ți mai dorești decât să nu se schimbe nimic, să nu apară niciun necaz?

2) se vorbește despre „literatura experienței” (autobiografică, a mărturisirii, înfățisând „ce s-a întâmplat”) versus „literatura imaginației” (fantezistă, de evadare din realitate, înfățișând „ce s-ar întâmpla dacă…”). Cum ar fi însă o combinație între cele două, o literatură care răspunde întrebării „ce s-ar fi întâmplat dacă…”?

Reacția lui Villalobos la aceste două dileme literare contemporane este Din foarfecă și din condei. Un concentrat literar care „conține multe în puține pagini”. O poveste despre fericire care caută literaritatea din cotidian și parodiază presupusa contradicție dintre literatura experienței și cea a imaginației. Căci, punctează scriitorul, el vrea să le practice pe ambele: „Nu vreau să scriu ca să trăiesc, nici să trăiesc ca să scriu.” Dimpotrivă. 😊

Din foarfecă și din condei este o parodie de autoficțiune pe care autorul s-a distrat mult punând-o pe hârtie: „râdeam scriind”. Personaje sunt membrii familiei lui, numiți însă nu „Andreia”, „Mateo”, „Sofía”, nici „soția mea” sau „fiul meu”, ci „brazilianca”, „adolescentul”, „fetița” – o distanțare care îngăduie între persoana reală și personaj un spațiu aerisit unde numai bine se cuibărește umorul ironic, delicat ca o pudră. Acțiunea constă din treburile cotidiene ale autorului: deplasarea la o clinică pentru a obține o adeverință de scutire de la serviciu pentru soție; mersul la școală, să ia fetița, și socializatul cu ceilalți părinți în spațiul de joacă de lângă școală; o vizită la frizeriță și imediat apoi, extremă urgență, cu taxiul la frizer; etc. Locul acțiunii: cartierul din Barcelona unde locuiește Villalobos, cu farmacia, chioșcul de ziare, școala, banca și restaurantul mexican la care autorul își ostoiește dorul culinar de casă.

În toate acestea, granița dintre trăit și scris pâlpâie cu intermitențe. Înțelegem că un om obișnuit poate fi oricând un personaj: depinzând de mediu și împrejurări, un personaj dintr-un thriller, dintr-o comedie romantică, dintr-un roman polițist, etc. Înțelegem, de asemenea, că o banală întâmplare cotidiană poate naște un comic de situație „ca-n filme”: dialogul dintre  recepționerele de la clinică, suferinde de scenarită, și clientul care caută să le înduplece să-i elibereze o adeverință este savuros kafkian; iar scosul în stradă al eroului după ce frizerița bretonă a apucat să-i tundă coama doar pe partea dreaptă, până să-și reteze cu foarfeca din deget, e de-un umor de-a dreptul ionescian.

Dincolo de salvele de comic, totuși, se deslușește o reflecție asupra literaturii deloc lipsită de profunzime, ba chiar aproape eseistică: de ce scriem, esențialmente? De ce ne supunem automat, autor și cititor, convențiilor ficțiunii? Și ce-ar mai rămâne de scris (sau din scris), atunci când nu le mai respectăm? Unul ca Jacques Derrida ar fi iubit această carte! Fiindcă deconstruiește scrisul scriind și literatura literaturizând.   

În concluzie, Din foarfecă și din condei este o scriere autoparodică în care autorul transparentizează travaliul scriitorului, subminează convenționalismul literaturii profesioniste, face cu ochiul în vreo două rânduri „literaturii angajate” (când menționează copilăritul în Mexic în anii ’80 sau stereotipurile despre imigranții sud-americani din Spania), dar rămâne credincios dragostei dintâi, anume „arta de dragul artei” și mai ales crezului său actual: acela că „literatura e un mod de a fi în prezent, un exercițiu de a fi în lume”. Totodată, Din foarfecă și din condei este o scriere foarte barceloneză: cititorul român familiarizat cu orașul lui Gaudí se va bucura să regăsească aici atmosferă de cartier civilizat din Gràcia și multiculturalismul revigorant atât de tipic capitalei catalane.  

Iar la final, spoiler alert: neavând un început cert, un punct culminant și un deznodământ, Din foarfecă și din condei are însă o concluzie. Gura adolescentului o rostește. Și e cea mai reușită încercare a lui Villalobos de a comite aici o întorsătură de situație. 😉  

Despre Juan Pablo Villalobos

Copilul al doilea din cinci al unei casnice și al unui medic, Juan Pablo Villalobos, născut în 1973 la Guadalajara, Mexic, i-a cunoscut de mic pe granzii literaturii sud-americane, Gabriel García Márquez, Carlos Fuentes, Mario Vargas Llosa, iar la 13-14 ani, de Crăciun, își pune în cap să-și încânte mama și bunica citindu-le o poveste pe care-o scrisese el însuși: era povestea unui băiat care se sinucide de Ajun…

Personalitate, deci, a dovedit de copil. Ca să le țină piept bătăușilor de la școală, se bagă în echipa de fotbal cu care, între 13 și 15 ani participă prin tot Mexicul la turnee pentru copii, ca mijlocaș central. Deși până la adolescență strânge o mapă cu vreo 400 de pagini de povestiri, poezii și cântece scrise de el (mapă pierdută fără urmă de un amic), se hotărăște că în viață vrea să facă bani, așa că studiază economie la Universidad Panamericana din Guadalajara, absolvă și se angajează în domeniul marketingului la un laborator farmaceutic, doar ca să-și dea seama clar că nu-i place ce face și să o ia de la capăt cu studiile universitare. Face, deci, Facultatea de Litere la Universidad Veracruzana din Xalapa și pleacă să-și facă doctoratul în literatură la Barcelona unde, cu o mică pauză de trei ani de Brazilia, trăiește din 2003 încoace. Și trăiește din literatură: predă la facultate, ține ateliere de scriere creativă, face traduceri, scrie articole, nuvele și romane.

Cum a fost afirmarea ca scriitor? Sătul de refuzuri, în mai 2009 și-a înscris totuși primul roman în concursul pentru Premiul Herralde, la prestigioasa editură Anagrama. Nu a câștigat premiul (decât patru romane mai târziu), însă după câteva luni editura s-a oferit să îi publice manuscrisul. De-atunci încolo, totul a mers foarte repede, ca un bulgăre de zăpadă rostogolit la vale: șase romane în spaniolă, unul în portugheză și o carte de non-ficțiune.

Și câteva curiozități: scrie de mână, într-o garsonieră unde are permanent pe birou o mașină de scris Olivetti cu rol pur decorativ. Își păstrează toate manuscrisele într-un seif. Și are două frizuri: una pentru sezonul rece, cu părul ondulat făcut vâlvoi (cam ca al fotbalistului Valderrama sau al lui Michael Jackson când cânta în The Jackson 5), și una pentru sezonul cald, cu coama tunsă, când arată, precum punctează chiar în acest roman, ca un copil de la orfelinat.

8 fragmente edificatoare

• „– Ți-ai dat seama că pur şi simplu ne-a folosit ca să inventeze un conflict? i s-a adresat a doua recepționeră.

– Un conflict inexistent, a răspuns prima.

– Tipic literaturii birocratice, Omul împotriva Sistemului, a spus a doua, apăsând pe majuscule şi alungind cursivele.

– Ca să fie el victima, a adăugat prima.

– Nu are conflicte reale, a replicat a doua.

– De unde să aibă? a întrebat prima. Uită-te la el, aşezat comod la birou, cu caietele şi stilourile lui!

– Scrie în timp ce alții muncesc! a continuat a doua.”

• „Era aproape ora mesei, dar mă încerca o nevoie tiranică de a scrie tot ce mi se întâmplase, până să mi se şteargă din minte detaliile; după aceea puteam să mănânc ceva în apropiere şi s-o iau pe fetiță de la şcoală. […] Stomacul îmi ghiorăia, încercând să îmi atragă atenția. Deşi gastroenterologul mă avertizase că greşeala cea mai mare ar fi să mă neglijez, să rabd cu stomacul gol şi să le permit acizilor să izvorască, să se reverse, să clocotească şi să urce slobozi spre cardia mea deschisă, am mai scris un timp, în transă, având în fața ochilor recipientul cu degetul bretonei, ca sursă de inspirație. Nu m-am oprit până nu au apărut semnele clare ale oboselii: expresiile stereotipe, imaginile evidente, metaforele răsuflate, diversele forme pe care le ia banalul.”

• „Am început să mă întreb de ce vrea să scrie, era un subiect la care mă gândeam deseori: de ce atâta lume atât de felurită, aparent atât de străină de literatură, crede că vrea să scrie. Dorința de a scrie este un impuls cât se poate de irațional, precum iubirea. Totodată, întocmai ca la consumarea iubirii, când cineva scrie, rezultatul este aproape de fiecare dată dezamăgitor, intuiția se dovedeşte a fi imposibil de transpus în realitate; cel mult, căutarea devine găselniță, un stil care în cele din urmă se transformă în formulă, saturație, repetiție, literatură convențională, îngăduitoare față de ea însăşi, ca o iubire mic-burgheză. Poate că, în fond, iubirea autentică față de literatură este cea în care dorința de a scrie rămâne neconsumată, poate că adevărata dovadă de iubire față de literatură este refuzul de a scrie, când alegi să rămâi îndrăgostit de ea în loc să te faci scriitor.”

• „Dar nu era momentul să mă văicăresc, tacoul deja îmi mângâia buzele. Am înclinat capul spre stânga ca să-mi pregătesc fălcile, am deschis gura şi am muşcat cu lăcomie, cu speranță, cu dor. Mestecând combinația de tortilla, carne, achiote, portocală, lămâie, oțet, oregano şi ardei iute mexican, m-am înfiorat. Mă inundase o plăcere delicioasă care mă făcea indiferent la greutățile vieții, la dezastrele ei inofensive […].”

• „– […] Un prieten zice că unui scriitor nu-i poți povesti ceva, pentru că sigur va ajunge într-o carte.

– Prietenul e scriitor?”

• „– Îți stă groaznic, a spus fetița pe neaşteptate.

– Ce anume?

– Părul, arată ciudat.

– Mulțumesc.

– Parcă eşti…

O motocicletă a străbătut strada şi nu am auzit cum s-a terminat propoziția.

Articol recomandat
carti despre stiinta

– Ce-ai spus?

– Nimic.

– Ai spus că sunt cumva, dar n-am auzit din cauza zgomotului.

– Nici eu.”

• „Am închis ochii şi m-am concentrat asupra zgomotelor străzii, care ajungeau la mine înăbuşite, prin fereastră. Conversația clienților de la barul din față, care, în lipsa unei terase, ieşeau la fumat şi rămâneau să bea pe trotuar; specialiştii de la magazinul unde se vindeau sisteme de alarmă, discutând despre programul săptămânii următoare. Rotițele de la trollerele turiştilor care urcau la hostel pentru check-in, ceea ce însemna că era aproape şapte seara. Scrâşnetele intermitente ale motocicletelor. Claxonul vreunui şofer nevrozat căruia nu îi păsa că e vineri. O autogunoieră care făcea manevre să cotească, luptându-se cu îngustimea străzii. Vecina de sus, care cânta la pian repetând încontinuu un început de melodie, de parcă şi-ar fi încălzit degetele sau ar fi modulat ritmul, încercând ce încercam şi eu: deconectarea de la realitate.

Nimic din toate acele lucruri nu îmi cerea socoteală, nimic nu avea legătură cu mine şi nici nu aştepta de la mine vreo reacție, vreun răspuns. Nimic nu avea să dispară în forma sa actuală dacă nu interveneam eu, realitatea nu voia nimic de la mine. În sfârşit, nimic de povestit.

Nimic.

Nimic.

Nimic.

Nimic.”

• „Fetița a prins polipul între două degete, l-a ridicat, apoi şi l-a aşezat din nou în palmă.

– Seamănă cu un muc, a decretat.

– E grăsime, am răspuns. Grăsime din fritanga, din garnachas, polipii ăştia mi s-au format în toți anii în care am mâncat de la tonetele din Mexic.

Le-am explicat că e un polip destul de neobişnuit, că are o concentrație foarte mare de sodiu şi capsaicină, că un asemenea polip nu s-a mai întâlnit în Catalonia şi că gastroenterologul meu vrea să scrie un articol despre el pentru revista Societății Europene de Gastroenterologie.

– Te pomeneşti că eşti mândru! a exclamat adolescentul.”

Romanul „Din foarfecă și din condei” costă 45 de lei șipoate fi achiziționat online de AICI.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus