Acum citești
Noi apariții: când românul e străin – stampe japoneze în proză

Noi apariții: când românul e străin – stampe japoneze în proză

proza scurta romaneasca

Literatura română contemporană trece printr-o etapă efervescentă care nu poate decât să bucure. Cu autori ca Simona Antonescu, Simona Goșu, Andreea Răsuceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Dan Perșa, Péter Demény și atâția alții, merituoși, peisajul literar de azi se dovedește foarte atrăgător prin diversitatea sa tematică și stilistică. În acest cadru, rămân însă destul de rare vocile auctoriale din diaspora: scriitorii români nerezidenți în România și care să scrie totuși în română, pentru publicul român. George Moise este unul dintre aceștia. Iar în volumul său cel mai recent, Kanashibari, el tălmăcește Japonia – această „femeia sofisticată, misterioasă și rafinată” – cititorilor din România.

Cum a ajuns George Moise scriitor român în Japonia

Pare făcut din stofa de scriitor cea mai rezistentă la clișee și categorisiri: aceea de scriitor-aventurier. Căci experiența lui de viață e atât de variată, exploratorie și mercurială, încât l-a echipat cu munți de „materie primă” pentru scris. George Moise e un bucureștean care în anii ’90 a lucrat câtva timp ca jurnalist, apoi a gustat din lumea undelor pe la Radio România Tineret, a cochetat un pic cu scenaristica, a făcut o incursiune de alți câțiva ani în publicitate și a virat abrupt spre o carieră pasageră ca fotograf pe un vas de croazieră, dând astfel câteva ture pe glob. Până când, undeva pe mare, o întâlnește pe Miwako: acea jumătate de portocală.

Era 2006 și el avea 32 de ani. După ce ea debarcă, își scriu. În 2007, reușește să o viziteze în Japonia, două săptămâni, dar trebuie să revină în România, care deja nu mai e tocmai „acasă”. Își scriu iar. În 2008, după niște eforturi financiare considerabile, reușește să își achite viza de student pentru Japonia, cu valabilitate de 1 an. Pleacă. Urmează acolo cursul de japoneză la care se înscrisese, iar pentru a se întreține trece printr-o sarabandă de joburi, de la spălător de vase la figurant în emisiuni TV și profesor de engleză pentru copii. Și, da, se căsătorește cu Miwako, stabilindu-se, în sfârșit, alături de familia ei, în orășelul Ito, la doua ore de Tokio.

Venise vremea să scrie. În 2011 publică la Curtea Veche volumul Iertați-mă că nu sunt japonez. Urmează, în 2016, proză scurtă în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Editura Trei). Iar în octombrie 2023 George Moise își lansează Kanashibari, o colecție de zece povestiri plus șapte „proze ultrascurte” plămădite între 2012 și 2021 dintr-un belșug de aluat autobiografic.  

Protagonistul realităților japoneze din carte

Dar ce înseamnă „kanashibari”?, s-ar putea întreba, înainte de orice altceva, cititorul curios. Răspunsul vine la pagina 38: este „o paralizie în timpul somnului”, când ești pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Pentru că „centrul ăla responsabil de conștiință, de faptul că noi suntem ceea ce suntem și ocupăm spațiul în care ne aflăm, nu mai funcționează în timpul somnului și atunci ne percepem ca fiind altceva sau în altă parte. De aici senzația de extracorporalizare, de călătorie în alt spațiu.” Kanashibari, pentru George Moise, este însăși condiția străinului – starea neancorată în care acesta, vlăstar al unui loc, locuiește altundeva. O stare de imponderabilitate existențială, de semi-levitație nu lipsită de poezie, redată în mod grăitor prin subtitlul acestui volum: „Povestiri japoneze pe jumătate visate”.

Străinul este, de altfel, Personajul. În oricare dintre prozele scurte ale lui George Moise. Nu neapărat camusian, ci hrănit mai degrabă din experiența foarte concretă a migrantului (român) de secol XXI. Străinul se rupe de o obârșie pe care, totuși, nu poate să nu o poarte în continuare, sublimată, în sine. Strămutat, transplantat în alt loc, Străinul asistă lucid la patinajul dintre „aici” și „acolo”, de la „ei” la ”noi”, într-o inversare a polilor referențiali ai lui „acasă” nicicând realmente finalizată. Străinul, în proces de integrare și totuși desprins, prezent în noua realitate și totuși nicicând 100% acceptat. Străinul, staționat pe podul suspendat dintre două țări, două culturi, două identități, două ethosuri.

Străinul, hibridul. O tragedie? Nu tocmai. Străinul are acces la o poziție existențial privilegiată: poate că nu e nicicând pe deplin integrat, însă asta înseamnă și că vede cutumele cu ochi proaspăt, că nu va călca pe căi bătătorite, că va descoperi și redescoperi; și poate că e criticat fiindcă nu se conformează normelor autohtone, dar asta înseamnă și că îi sunt tolerate zburdălnicii, năstrușnicii, abateri, excentricități. Revelator și creativ și comic, Străinul face din tensiuni binare al său modus vivendi – eminamente dual, îmbelșugat de dualitate. El e, de aceea, un exponat ilustru al speciei homo paradoxus, alături de mistici, de artiști și de împătimiți. Aceasta este bogăția culturală extraordinară pe care o aduce George Moise cititorului român în Kanashibari, prin protagonistul său, indiferent cum se numește el într-o povestire sau alta.

Iar povestirile? Un adulter de-abia schițat, într-un oraș geriatric; povești cu fantome depănate la ryokan*; o fantezie sexuală între doi gaijin** printre părinți japonezi ce asistă cu abnegație la o serbare de grădiniță; un meșteșug rar, excentric, practicat cu devoțiune călugărească de un îndrăgostit; o bucătărie de restaurant unde ingredientele curg ca o simfonie. Cotidianul japonez, cu comportamentele lui criptice, cu trenuri ticsite, cu arome culinare exclusiviste. Toate, de un exotism cizelat, pentru cititorul român, din care nu te saturi să sorbi. În registre ce variază de la tarkovskian („Provizoriu”) și burlesc („Zeița de pe deal”) la noir („Moartea unui funcționar”, „Cuțitul ruginit”), licențios („Mon rêve”), duios („Tata”) sau poetic („Fierăstrăul de păpuși”).

* hotel tradițional japonez, deținut și gestionat, de regulă, de o familie

** străin

În Kanashibari, George Moise și Curtea Veche Publishing ne oferă un produs editorial captivant și instructiv din punct de vedere cultural, întrucât deschide o fereastră de înțelegere asupra civilizației japoneze (reflectând-o implicit pe cea românească), și extraordinar de bine făurit din punct de vedere literar, cu o scriitură grefată pe dantelăria detaliului aproape „cultic”, cu tropi ingenioși, surprinzători. O delicatesă!

 8 pasaje reprezentative

• „A ieșit din nou în strada principală, căutând o friptură și ferindu-se ca de un blestem să mai atingă balustrada care se întindea ca o iederă peste afaceri moarte, magazine închise, cârciumi în faliment, baruri cu obloanele scorojite și trase. Și-a făcut loc cu greu pe trotuarul îngust, printre bătrânii care se mișcau legănat prin oraș. Restaurantele încă neînchise vindeau găluști de orez și mâncăruri moi, iar asta îl întărâta peste măsură, îl făcea să vrea mai mult decât orice pe lume o friptură în sânge, din care să muște ca un apucat, să mai ucidă încă o dată animalul din care fusese desprinsă.”

• „E știut lucrul că japonezii iubesc munca orbește, cu aceeași încăpățânare și zădărnicie cu care vrei să îndrepți un copil prost-crescut sau cu care iubești un animal care nu poate fi îmblânzit. Îl apuci, el ți se zvârcolește în brațe, te zgârie, pe unii îi devorează cu totul. Îți lasă urme.”

• „La prima oră, în metrourile japoneze, e mai tot timpul liniște; dacă vorbesc între ei, oamenii o fac cu voce joasă și nu le stă în fire să intre în vorbă cu necunoscuți. Numai nebunii și bețivii se trezesc vorbind cum o făcuse el adineaori. Când s-a uitat în jur, toți erau cu nasul în cărți și în telefoane și preocuparea lor prefăcută aproape că l-ar fi păcălit că nu îl auzise nimeni, însă două perechi de ochi curioși l-au țintit. Un copil de cinci ani și un bărbat, probabil mai nebun sau mai băut decât cel care vorbise. Când s-au deschis ușile, s-a lăsat purtat de jumătatea de vagon care s-a vărsat afară și care se grăbea acum cu pași mici, ca o omidă împiedicată, către scara rulantă. S-a tras lângă perete și a așteptat următorul tren.”

Articol recomandat
proza scurta

• „Gustul și mirosul de dashi nu se simt așa, oricum, imediat cum îți bagi nasul în oală, trebuie să le dai timp, să le înțelegi. Să le compui ca pe un cifru din mai multe note pe care ai crede că le percepi, dar de fapt ți le amintești din alte vieți, care se ridică din vas, volatile, una după alta. Din bucata de konbu, acum moale ca un papirus cărnos, urca aroma sărată a mării pe care o închisese în ea laolaltă cu toate poveștile adâncurilor scrise pe textura ei lipicioasă. Din fulgii de katsuo, se răsuceau în fuioare ecouri de fumigație, urmele martiriului peștelui bonito pus la uscat încet, biciuit cu limbi de lemn ars și de soare până se prefăcuse el însuși în lemn, rindeluit pe urmă până la rumeguș subțire cât o foiță de țigară.”

• „Fotograful mângâie cu privirea mulțimea de capete de părinți japonezi și dă cu ochii de Claudine. Se examinează scurt reciproc și înclină din cap a «recunoaștem că n-avem nimic în comun, dar suntem altfel și asta nu doar ne apropie, ci ne obligă să schimbăm câteva vorbe». E greu de crezut că într-un singur gest pot fi înghesuite atâtea sensuri, dar după câțiva ani în țara emoțiilor reprimate, mimica unui străin poate ajunge la astfel de performanțe.”

• „O femeie e un exercițiu de imaginație. O femeie frumoasă devine un supliciu pentru mintea unui bărbat. Dacă vede o poză cu o femeie fluturându-și părul, el îi va simți mirosul pentru că, într-o lume paralelă pe care nu i-a luat șapte zile s-o creeze, deja i-l răsfiră. Dacă părul ei prins aparent neglijent va elibera privirilor un petic de ceafă albă, el va vedea deja căzând rochia la picioarele trupului gol. Un simț îi va da deșteptarea altuia, ca într-o cazarmă în care s-a sunat alarma și niciunul nu-și va găsi liniștea până când nu vor fi atacat toate și nu își vor fi luat prada. Cinci simțuri, dar în spatele lor o armată de instincte.”

• „Timpul a uitat dintr-odată să treacă. Cine ar putea spune cât s-au rostogolit trupurile lor, parcă luptându-se, învăluindu-se în mantii negre și groase de întuneric, ca doi încă nedeveniți fluturi într-o singură crisalidă?”

• „Ramen e mâncarea celor singuri. Un bol de ramen care îți aburește înainte e acceptarea simplă și demnă a propriei singurătăți. Cum ai putea decora cel mai potrivit un Ramen Museum, dacă nu cu sufletele celor mai singuri dintre cei însingurați? Știți care e cel mai mare blestem pentru un sinucigaș? Să nu moară niciodată. Să fie martorul neîmplinirii perpetue a ultimei lui dorințe.”

Volumul „Kanashibari” costă 55 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus