Autori de literatură de dezvoltare personală cu extensii futurologice precum Profesorul Ian H. Robertson susțin că cele trei provocări majore pentru omenire în secolul al XXI-lea vor fi schimbările climatice, inteligența artificială și pandemiile. Dacă așa este, atunci am face bine să ne familiarizăm deja cu „arta pandemică”: cu măștile sanitare, distanțarea, reflexele fricii de infectare, carantina ș.a.m.d. ca elemente de intrigă romanescă, topite în țesătura poveștii. Și ce ocazie mai bună de a face asta, decât apropiindu-ne de ceea ce a fost descris drept „marele roman american pandemic”? Prietenii noștri de la țară, de Gary Shteyngart (traducere Oana Cristescu, redactor Andreea Florescu).
Cuprins
Distilatorul de culturi
S-a născut în „St. Leninsburg”, copil unic al unui cuplu ruso-evreu, și și-a petrecut cei șapte ani de acasă ca tipicul copil sovietic, până să „aterizeze pe Marte” în Queens, New York, locul cu cea mai mare diversitate lingvistică de pe planetă și cu aproape 50% dintre rezidenți născuți în alte țări. Acolo, și-a petrecut restul copilăriei fără televizor, frecventând școala evreiască Solomon Schechter, învățând ebraica, vorbind rusește acasă și căznindu-se să prindă engleza, limbă de adopție în care la liceu scria deja primele povestiri, ghidat de profesoara de literatură. Azi, Gary Shteyngart e căsătorit cu avocata americano-coreeană Esther Won, se simte înrudit cu marea cultură rusă, se declară evreu secular adept al iudaismului cultural, se mândrește cu identitatea de newyorkez și, fericit autor multipremiat al unui volum de memorii plus cinci romane, se dovedește creația perfectă a „melting potului”: extrem de puțini alți autori au fructificat cu aceeași vervă și bucurie, în viața și opera lor, fertilitatea multiculturalismului.
Shteyngart e, totodată, o prezență scriitoricească rară în breaslă: prietenos și pontos în mai toate interviurile pe care le acordă, vorbește dezinvolt despre opera sa (arătându-se surprins că atât de multe elemente din romanele lui sunt autobiografice), își mărturisește relaxat micile slăbiciuni (îi plac călătoriile, adoră ceasurile și venerează vodca, dar detestă mâncarea rusească), și se mândrește nereținut cu relativ recent achiziționata sa „casă de la țară” (dacha), din Dutchess County (statul New York), unde poate scrie de trei ori mai repede decât la oraș.
Iar criticilor literari care s-ar putea simți tentați să îl definească într-un fel sau altul le ușurează enorm munca, identificându-se cu o claritate aproape voluptuoasă: „Sunt un scriitor satiric”.
Sinopsis
Suntem în martie 2020. Sasha Senderovsky, 48 de ani, este un scriitor trecut de culmile gloriei care, satisfăcându-și semi-conștient nostalgia pentru colonia de bungalow-uri prin care a tranzitat, ca imigrant rus, împreună cu părinții săi, la sosirea în America, a achiziționat o casă de vară la țară, în nordul statului New York, semi-înconjurată de cinci bungalow-uri. Aici a invitat trei prieteni din tinerețe, o fostă studentă devenită eseistă de succes și un actor de la care Sasha așteaptă o colaborare binevoitorare (și bănoasă) pentru un scenariu de serial TV. Gazde mai sunt, alături de „latifundiar”, soția acestuia, Masha (psihiatră) și fetița lor adoptată, Natasha, o împătimită a muzicii pop sud-coreene.
Aparent un roman despre prietenie a cărui acțiune se întinde pe șase luni din perioada pandemiei de Covid-19, Prietenii noștri de la țară „trollează” sclipitor de postmodern piesa lui Cehov, Unchiul Vania. Decorul rural se menține, conacul de-acolo aflându-și replica în Casa de pe Deal de aici, personajele lui Shteyngart sunt prezentate, întocmai ca într-o piesă, la începutul cărții pe o listă de „Dramatis personae”, iar narațiunea e divizată, la fel ca opera cehoviană în chestiune, în patru acte. Semnalându-ne cu destulă transparență conexiunea cehoviană, se prea poate ca autorul nostru ruso-american să indice o subtilă schimbare de ton: da, este un roman încrustat cu sarcasm acrobatic la fiecare pagină, și totuși nu e un roman comic, nici satiric. Shteyngart abordează aici, cu îndrăzneală și destulă seriozitate, cele două mari teme ale artei: dragostea, pe care o filigranează în toate nuanțele sale, de la delicat platonică la brut sexuală, și moartea – căci virusul escaladează, în cazul unui personaj, până la ultimul, devastator efect. (De urmărit dacă, în operele sale viitoare, satiristul se transformă într-un mare autor contemporan cu substanță tragică.)
Dar ceea ce face acest roman în mod excepțional american este reluarea foarte pertinentă a unei a treia mari teme: imigrația – cu reversul său nelipsit (în SUA lui Donald Trump, cel puțin), suprematismul alb. Umilințele copilului străin hărțuit la școală, ridicolul obiceiurilor desuete pe care părinții le practică, încă, inadvertent, flashbackuri dureroase dintr-un trecut traumatic, comunicarea familială bilingvă, în limba nativă și în cea de adopție, cu comicul și subînțelesurile ei, teama de inadecvare, senzația alienării în ceea ce ar trebui să fie propria patrie și dorul pentru un loc de baștină pentru totdeauna pierdut, frica de atacuri xenofobe și/sau rasiste – toți acești markeri ai identității imigrantului primesc atenția cuvenită în narațiunea lui Shteyngart.
În concluzie, „marele roman american pandemic” are atât de multe de oferit atât de multor cititori: fanilor postmodernismului, jocurile intertextualității și (auto)parodierea autorului omniscient; cititorilor ancorați în realitatea lumii de azi, înțepătoare observații politice și perspective relevante asupra evenimentelor decisive din 2020-2021 din SUA; iar iubitorilor de literatură pur și simplu – o poveste frumoasă despre plăcerea de a fi gazdă, despre prieteni, iubiți, soți și o copilă genială, într-un decor idilic bruiat minunat de (auto)ironie, cu seri înmiresmate de mâncăruri savuroase la lumina lumânărilor și asezonate cu discuții moderat intelectuale în legănarea jazzului.
10 fragmente grăitoare
• „Cele două splendide exemplare în vârstă de douăzeci și cinci de ani, numai dinți și salopete, îi prezentară un pachet cu două feluri de cârnați italienești, chiftele lucioase de hamburgeri și arma lui secretă: fripturi de miel pe os, atât de proaspete, încât puteau rivaliza numai cu ale unui restaurant din cartierul abatoarelor din Roma pe care Senderovsky îl admira. Simpla vedere a cărnii pentru grătarul de a doua zi inspira în el o bucurie care la un bărbat mai tânăr ar fi putut trece drept dragoste. Nu datorită cărnii în sine, ci pentru conversațiile care aveau să curgă în jurul ei în timp ce era marinată, pusă pe grătar și servită, în ciuda restricțiilor crescânde în privința unei astfel de apropieri. Până a doua zi la prânz, prietenii lui cei mai buni, cei care fuseseră atât de greu de strâns laolaltă în verile anterioare, aveau să se reunească în sfârșit, aduși la un loc de sâmburii unei tragedii incipiente, desigur, cu toate acestea strânși laolaltă în locul lui preferat de pe pământ, la Casa de pe Deal.”
• „– Cum era proverbul ăla rusesc despre indivizii incompetenți care încearcă să dea vina pe alții? Senderovsky râse.
– «Un dansator prost se încurcă în propriile boașe.»
– Mmm.
– Te deranjează dacă facem niște cumpărături? Nu am decât carne și băutură.
– N-am nicio grabă, spuse Ed, și Senderovsky se gândi imediat la un epitaf potrivit pentru prietenul său: AICI ODIHNEȘTE EDWARD SUNGJOON KIM, CARE NU AVEA NICIO GRABĂ.”
• „Își urmă soția înlăcrimată în dormitor.
– Mashenka, spuse el.
– Nu mă atinge. Mi-ai putea da virusul.
– Dar dormim în același pat, spuse el în rusă.
– Nici asta nu sunt sigură că e o idee bună, răspunse ea în engleză.
Se întâmpla rar să folosească limba nemelodioasă a țării lor adoptive atât de aproape de miezul nopții. Senderovsky înțelese că a încurcat-o.”
• „… mai mulți dintre pacienții Mashei aflaseră în dimineața aceea despre microcipul care se insera adânc în cavitatea nazală în timpul testării antivirus, la comanda miliardarului liberal de origine maghiară pe care îl numeau cu maxim dispreț «Djordj Tsoris». Virusul, se demonstrase acum fără putință de tăgadă, fusese creat în laborator de maleficul fost ungur, ca parte dintr-o tentativă de a cuceri lumea prin intermediul acestui microcip mucos și de a o readuce sub controlul stăpânilor marxiști din tinerețea lor.”
• „Când îl trezi sunetul propriei tuse, vântul biciuia copacii, flămând după frunze, dar mulțumindu-se și cu ramurile pe care le frângea cu gemete cumplite, ca un torționar din Lubianka.”
• „Aerul mirosea a umed, la prânz pajiștile din vecini sclipeau, iar locuitorii mai puțin avuți de pe drum își spălau mașinile. Înfloriseră merii, și Senderovsky își parcă nasul pe o creangă mai de jos. Aaah! Rigolele de la marginea drumului se uscaseră și gâștele învățaseră să se descurce cu mai puțin. Marmota Steve apăru lângă piscină, alergând de colo-colo amețit de soare și nestăpânit ca un șofer de taxi londonez în cele două săptămâni de vacanță pe Costa del Sol. Albinele și furnicile, muncitorii sindicaliști ai lumii animale, începură să-și desfășoare proiectele de construcții paralele. Bujorii, rododendronii și cornii înfloriră rând pe rând, bombardând proprietatea cu polenul lor […].”
• „Oarecum ciudat, cei șapte coloniști deveniră mai apropiați. Cu toții aveau păcatele lor și certuri trecute (să ne amintim ieșirea lui Dee de la cină), dar în adâncul sufletului cu toții se plăceau și erau de acum la fel de familiarizați între ei ca niște frați sau ca exploratorii polari. Acum luau și prânzul împreună, nu numai cina, și se adunau cu promptitudine la 12:30 ca să întindă salata cu ou a Mashei pe pâinea țărănească. La ora 3 în cursul săptămânii, când Nat avea ședința cu logopezii, cei de peste patruzeci de ani dădeau fuga la piscină pentru o scurtă baie în pielea goală, amestecând vesela lor nuditate cu iuțeala marijuanei lui Karen.”
• „Îi dădu mâna la o parte, se aplecă și o sărută pe buze. Șocul îi făcu ochii să rămână deschiși, chiar și când ai lui se închiseră cu un sentiment religios. Își mișcă vag buzele peste ale lui, privindu-i înflăcărarea. Cum era? Era ca un sărut al lui Vinod, mustața lui moale mirosind a turmeric. Asta fusese întotdeauna problema: că știuse cum avea să decurgă fiecare secundă a iubirii lor, că acesta era cel mai așteptat moment al vieții ei, și totuși, dacă continua să respire în loc să hiperventileze, se putea bucura de treaba pe care o făceau buzele acelea nesurprinzătoare.”
• „Mai demult, Senderovsky definise umorul ruso-evreiesc autoironic drept un imperativ demografic, nevoia de a râde de sine înainte ca grupul dominant (slavii creștini) să apuce să o facă, palma pe care și-o trăgea singur înainte de a primi pumnul care să-l doboare.”
• „Poate că încă mai avea sentimente pentru el, în poșeta aia demodată cu paiete pe care o numea inimă.”
Romanul „Prietenii noștri de la țară” costă 52,50 lei și poate fi achiziționat online AICI.