Aceia dintre noi crescuți în comunism își vor mai aminti, pe lângă aspectele economice și logistice lamentabile ale acelui regim (cozile la mălai ș.c.l., călătoriile pe scara autobuzului ticsit), și elemente din cultura sa oficială. Spectacolele de la arenele romane din Herăstrău, cu orchestre și coruri impunătoare intonând cântece patriotice („Partidul, Ceaușescu, România”). Sau evenimentele-mamut de pe stadioane, la aniversări de stat, cu trupe de pionieri sau uteciști dresate în coregrafia de partid, formând din trupurile lor inițialele „PCR”. Comunismul producea muzică, pictură, poezie. O întreagă estetică, unde „popor” sau „iubit conducător” făceau bine să rimeze cu „ogor” (o vocabulă cu rădăcini sociale sănătoase), unde metalul era preferat, ca element de creație artistică, întrucât simboliza forța proletariatului. Comunismul producea cultură – ne-o spune răspicat și pe îndelete, cu belșug de exemple și referințe, o carte indispensabilă oricui se vrea inițiat în marile derapaje istorice ale omenirii: Comunism și cultură. O introducere (traducere Marius Stan, redactor Cristina Ștefan).
Cuprins
Doi autori complementari
Unul este specialist în istorie politică, celălalt – în istoria artei. Unul este român american, celălalt – român elvețian. Unul se dovedește extrem de prolific ca autor, celălalt – un curator cu palmares impresionant. Vladimir Tismăneanu predă științe politice la Universitatea din Maryland, Radu Stern a fost profesor de istoria artei la universitățile din Lausanne, Bourgogne, Neuchâtel. Primul este probabil cel mai competent comunistolog din România, a condus Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, determinând în decembrie 2006 marcanta condamnare oficială a comunismului în România, și a prezidat Consiliul Științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER). Cel de al doilea este expert în avangarda europeană, a fost Director Educațional la Musée de l’Elysée din Lausanne, unul dintre cele mai importante muzee de fotografie ale lumii, și a înființat the Higher Education Program in Photography la Școala de Arte Aplicate din Vevey.
Dintre cei doi, evident, Vladimir Tismăneanu se bucură de mai mare notorietate în România, făcând parte din elita culturală a țării, alături de Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconschi, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș – toți, intelectuali de dreapta. Această afiliere i-a adus, de altfel, eminentului politolog critici pronunțate din zona de stânga a intelectualității române, în special cu ocazia postării de către acesta, în aprilie 2020, a unui mesaj considerat rasist și sancționat de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
O carte cu potențial enciclopedic
Autorii înșiși atrag atenția asupra subtitlului: „O introducere”. Una care însă acoperă trei zone geografice (URSS și întrucâtva lagărul comunist, China maoistă și America de Sud închinătoare la icoana lui Che Guevara) și scrutează istoria tuturor deceniilor de evoluție a comunismului european, de la Revoluția bolșevică la anii perestroikăi. Volumul este structurat în opt capitole dedicate predominant comunismului sovietic, include o bibliografie bogată și un indice cuprinzător, util cititorilor care vor să găsească rapid informații despre o anumită personalitate.
Teza principală a cărții este aceea că, pe baza unei structuri economice noi, comunismul a urmărit clădirea unei suprastructuri ce includea și o cultură nouă Scopul suprem al acesteia era, care altul?, formarea „Omului Nou”: o creatură dezindividualizată, depersonalizată a cărei trăsătură ontologică chintesențială avea să fie colectivismul – într-un fel, versiunea comunistă a „supraomului”, a ființei care și-a depășit condiția de individ, atingând identitatea chipurile superioară de om-colectiv. Având în vedere acest orizont de „devenire”, cultura comunismului a instaurat metode colectiviste în întreg spectrul artelor: în autorat – creația colectivă; în poezie – recitarea corală; în teatru – interpretarea colectivă, în loc de monolog; în dans – trupele și ansamblurile coregrafice; în muzică – corurile-mamut și orchestrele, în loc de soliști, etc.
Extrem de bogat în referințe și beneficiind de o scriitură fluentă, agreabilă, acest studiu se citește ca un „thriller cultural” presărat cu fapte diverse și chiar cu elemente de cultură pop atrăgătoare pentru tânăra generație. El descrie soarta unor curente culturale precum futurismul, cubismul sau expresionismul, întâi acroșate de lupta bolșevică împotriva burgheziei, apoi înfierate și transformate în motiv de persecuție politică; destinul jazzului și rockului în lagărul sovietic, cu urcușurile și coborâșurile lui ideologice, uneori traduse în acuzații de subversiune și în întemnițări; ba chiar evoluția bancurilor cu răspândire rapidă, fără autor identificabil, puse în circulație în țările comuniste pe durata Războiului Rece.
În acest volum, politologia devine palpitantă. E o carte care nu te lasă să o citești pur și simplu: te acaparează, te intrigă, te scutură – te trezește. Exemplele individuale sunt trasate cu minuție literară, iar comentariile teoretice cedează locul observațiilor percutante, aproape aforistice, care livrează prețioase lecții despre ce avem de reținut din aberațiile istoriei, pentru ca istoria să nu se (tot) repete…
9 fragmente reprezentative
• „… Lenin a perceput cultura nu doar ca pe o suprastructură clădită pe fundamentele economice și sociale ale noii ordini. În ochii lui, cultura nu era considerată expresia potențialului creator al societății, ci mai ales o unealtă practică și foarte eficientă, crucială în accelerarea construirii a ceea ce el vedea a fi o nouă civilizație. Visul absolut împlinindu-se, civilizația care va schimba radical însăși natura umană. Pentru a obține acest lucru, Lenin a înțeles că, dacă cineva dorește să schimbe natura omului, trebuie să înceapă prin a-i schimba cultura.”
• „… cealaltă mare organizație care s-a ocupat de cultură în primii ani după revoluție a fost Proletcult […]. Proletcult s-a bucurat de un succes considerabil, cu mai mult de 400000 de participanți la activitățile sale și o puternică rețea de filiale regionale care au acoperit întreg teritoriul rus. A oferit ateliere despre muzică, arta scrisului, teatru, arte vizuale sau chiar, uneori, tehnici de circ. Metoda de instruire utilizată a fost cea a «învățării prin practică». Era un lucru esențial, pentru că o adevărată cultură proletară nu trebuia impusă muncitorilor de undeva de deasupra, ci generată de muncitorii înșiși. Instructorii erau adesea voluntari, iar muncitorii erau încurajați să-și gestioneze singuri atelierele. Participarea, adică implicarea directă a muncitorilor în procesul de creație, era considerată mai importantă decât calitatea rezultatului final, de la care se aștepta să fie îmbunătățit într-o etapă ulterioară. Obiectivul imediat a fost dezlănțuirea talentului pe care credeau că fiecare proletar îl posedă în mod natural.”
• „Vestimentația era importantă strategic pentru că, mai mult decât să acopere corpul, juca un rol social esențial. Dacă îmbrăcămintea fusese în mod tradițional unul din cele mai puternice elemente de exprimare a diferențelor de clasă, hainele comuniste trebuiau să promoveze contrarul: egalitarismul. Haina Omului Nou trebuia să se opună tendințelor individualiste și să transmită sentimentul apartenenței la mase. […] În renumita satiră a lui Evgheni Zamiatin Noi (1920), cetățenii Statului Unic trebuiau să poarte aceleași «uniforme» albastre, pentru că «să fii original distruge egalitatea.» […] În momentul Revoluției Culturale din China comunistă, această tentativă de uniformizare vestimentară a societății a fost pusă în practică. Prescrisele straie puritane unisex stil Mao au scos din uz orice distincție socială și chiar diferențele de gen.”
• „Ceea ce era important [în modelul cultural realist socialist] nu era opera de artă ca atare, ci capacitatea ei de a transmite mesajul partidului-stat. […] Total dependent de partidul-stat, creatorul a devenit un «scriitor de stat» […], un fel de funcționar public cultural cu avantaje substanțiale și nicio dorință de libertate. «Scriitorul de stat» era într-atât de integrat în sistem, încât autocenzura lui făcea adevărata cenzură aproape inutilă. Ca stil și ca metodă de creație, realismul socialist s-a dezvoltat ca un sistem rigid care era aplicat fiecărui domeniu creator, de la pictură la poezie sau de la arhitectură la muzică. Operele realist socialiste trebuiau să exprime o serie de proprietăți ideologice. […] Cel mai important, pentru că determina valoarea propagandistică a operei, era partiinost, spiritul de partid.”
• „Izolaționismul trebuia să fie nu doar fizic, ci și cultural. Stalin dorea controlul total, iar controlul total impunea poliția gândirii. Prin urmare, oamenii au fost siliți să creadă că totul este mai bun în existența lor, căci dacă nu credeau, erau forțați s-o facă. În izolatul lagăr socialist, laudele la adresa oricărui lucru occidental, de la filme la pastă de dinți sau de la literatură la țevărie începuse să fie o idee periculoasă, pentru că cineva putea fi acuzat oricând de cosmopolitism, în mod necesar «antisovietic» și «antipatriotic», acuzații care puteau atrage de la cinci la zece ani în lagărele de muncă silnică sau chiar mai rău.”
• „… existase rezistență. Existau mereu căi alternative de a crea și circula conținut interzis. În timpul perioadei staliniste, când era extrem de periculos să posezi texte care criticau regimul, acestea au subzistat într-o formă imaterială, [prin memorare] precum „Epigrama“ lui Mandelștam sau „Recviem“ al Ahmatovei. După dezgheț și mai ales după al XX-lea Congres al PCUS și lansarea doctrinei Hrușciov […], circulația informației alternative a devenit mai ușoară. Au existat și oameni care au îndrăznit să citească, să dețină și să schimbe conținut interzis într-o formă materială, deși acest lucru ar fi fost probă incriminatorie în cazul unei percheziții KGB la domiciliu. Au existat două categorii ale acestui material, tamizdat, adică «publicat în afară», și samizdat, «autopublicare». Numele au fost alese în mod ironic după Gosizdat, edi‑ tura statului. Tamizdat-ul era o tradiție rusă care existase cu mult înainte de Revoluție. Pentru a evita cenzura țarului, cărțile erau publicate în afară și apoi trimise ilegal în Rusia. […] Texte importante ale literaturii ruse precum Doctor Jivago al lui Pasternak, poezia Ahmatovei sau Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn au fost disponibile ca tamizdat. Uneori, aceste volume erau copiate ca texte dactilografiate, astfel devenind samizdat.”
• „Triumful voinței, în stilul lui Mao: cu exaltarea voinței umane și cu disprețul său pentru moderație, maoismul a dus utopismul marxist la extremă. Timp de zece ani, China roșie a suportat efectele obsesiei lui Mao pentru puritatea revoluționară. O astfel de puritate a însemnat epurări permanente. Revoluția culturală a însemnat un atac asupra tuturor principiilor încetățenite, denunțate ca decrepite, precum și o invitație la o repudiere completă a execratei «culturi burgheze» și a vestigiilor sale. Admiratorii ei au fost puși la zid ca «devianți» de dreapta. Pentru Mao și zeloții maoiști, societatea trebuie să fie într-o continuă stare de mobilizare, forțată să iasă din orice relaxare sau torpoare […].”
• „Pentru o bună parte a stângii, Che era Eroul revoluționar al noii lumi. Che era un Robin Hood comunist al secolului XX. Cântece, picturi, filme, spectacole de teatru au intensificat procesiunile hagiografice. La vida y la muerte del Comandante Guevara (viața și moartea Comandantului Che Guevara) au fost folosite pentru a impune o pedagogie a supunerii complete în fața postulatelor revoluționare. […]. Între timp, adevărul despre rolul lui Guevara în poliția secretă cubaneză a contribuit la dezvrăjirea din ce în ce mai accentuată în raport cu tratamentul său cultic. Mărturii detaliate îl descriau ca pe o persoană sangvină: îi plăcea să participe la umilirea altora și, din păcate, la numeroase execuții, ucidea și tortura cu propriile mâini și era responsabil pentru teribilele lagăre de „reeducare“ cubaneze […].”
• „În mod semnificativ, prăbușirea comunismului nu a diminuat cu mult succesul imaginii. Ea rămâne o prezență familiară la toate standurile de suveniruri din lume; o vedem pe căni, pe eșarfe, pe cutii, pe lenjerie pentru bărbați și pentru femei, pe afișe, pe insigne, pe portofele, pe poșete, pe brelocuri, pe șepci și, desigur, pe tricouri. Semantic, însă, imaginea este acum complet diferită. Pentru majoritatea cumpărătorilor, și-a pierdut total conținutul revoluționar. Dacă, în anii 1980, Elena Bonner vedea persistența imaginii lui Che Guevara drept dovadă a atracției pentru regimurile totalitare, astăzi, achiziționarea unui tricou cu Che Guevara nu mai este o opțiune ideologică. Mulți dintre cei care le poartă, desigur, în afara Cubei, ignoră nu doar povestea lui Che, ci și numele său. Nu sunt deloc conștienți că poartă pe piept imaginea echivalentului cubanez al lui Himmler. Revoluționarul Che a devenit o marfă capitalistă.”
Volumul „Comunism și cultură. O introducere” costă 56,25 lei și poate fi achiziționat online AICI.