Acum citești
Noutăți 2024 în colecția Byblos: explozia de libertate à la russe

Noutăți 2024 în colecția Byblos: explozia de libertate à la russe

roman postmodern

Există o legătură netă între oprimare și satiră. Un scriitor neobedient, necompromis care lucrează într-un regim represiv nu poate scrie liber despre prezent și despre realitate. Este constrâns să recurgă la alternative: la trecut (roman istoric) sau viitor (SF) și la alte registre decât cel realist (alegorie, fantasy, satiră, etc.). Așa se nasc opere adesea bizare, contrariante și necesarmente ingenioase. Una dintre ele, recentă, este romanul Doctorul Garin, de autorul rus Vladimir Sorokin (traducere de Antoaneta Olteanu, 480 de pagini).  

Pe unde și cu cine umbli în acest roman

Platon Ilici Garin e medic psihiatru și conduce Sanatoriul „Cedrii Altaiului” din regiunea cu același nume. Din cauza pățaniilor sale anterioare din Viscolul, în loc de gambe, care îi degeraseră, Garin are acum două proteze din titan foarte performante. La sanatoriu, pacienți îi sunt foștii lideri G8: Donald (Trump), Silvio (Berlusconi), Justin (Trudeau), Boris (Johnson), Angela (Merkel), Emmanuel (Macron), Sindzo (Shinzō Abe) și Vladimir (Putin), numiți în poveste „pb” (political beings) sau, alternativ, booties. Iar asta fiindcă – și aici încep bizareriile – stimabilii sunt doar niște funduri dotate cu guri, nas, ochi și două brațe subțirele terminate în câte patru degete fiecare.

Aflăm, printre rânduri, că acțiunea se desfășoară în Asia Centrală undeva după anul 2064, că a fost un potop și că au existat trei războaie care i-au împrăștiat pe ruși prin lume, că războiul în curs se poartă între kazahi și altaici, că fauna umană s-a îmbogățit cu specimene create prin inginerie genetică și nu lipsite de potențial carnavalesc (marii, liliputanii, rotunzii, cernîșii, catifelații ș.a.), că explozia de bombe nucleare tactice e la ordinea zilei.

Tocmai o asemenea explozie distruge Sanatoriul și îi transformă pe Garin, cu suita lui de doctori, asistenți și pacienți, în fugari. În lungul lor periplu către un loc mai sigur (în cazul lui Garin, orașul Habarovsk, unde îl așteaptă o nouă slujbă, la Spitalul Militar), refugiații trec prin diverse medii reminiscente ale marilor paradigme din istoria Rusiei, întâlnind diverse personaje care evocă alegoric marile „arhetipuri” din cultura rusă: tabăra „Libertatea” condusă de matriarha Anarhia, o ființă de culoare de mărimea unei păpuși Barbie, unde sunt venerați Bakunin și Kropotkin; microuniversurile autosuficiente ale domeniului unui conte (exemplar desăvârșit al nobilimii ruse mult iubitoare de excese culinare, bahice și intelectuale) și ale moșiei unei boieroaice căreia supușii țărani pravoslavnici i se prosternează ca lui Dumnezeu; orașul Barnaul, cu atmosfera lui de belle époque, cu protipendada care exultă bunăstare și voie bună, cu circul unde roboți servesc publicul cu vișinată, iar printre artiști se regăsesc Donald, Silvio și Vladimir; în fine, tundra aspră, codrii subsiberieni și mlaștinile unde-și au brutele de cernîși taberele ascunse și lagărele de muncă forțată, toate amintitoare de Gulag.

Tuturor acestor contexte, Sorokin le contrapune, la răstimpuri, abuzând zdravăn de tehnica poveștii-în-poveste, multiple „flashuri” textuale, materiale scrise pe care Garin le citește pe apucate și incomplet, din plictiseală. Astfel, printr-un roman scris de un fost pacient de-al doctorului facem incursiuni repetate într-o epocă post-stalinistă cârmuită de Lavrenti Beria și aflăm cum trupul lui Lenin e tranșat în 36 de bucăți comercializate în întreaga lume, fie cu titlu de curiozitate antropologică, fie ca „moaște” (Partidul Comunist Italian, de pildă, se căpătuiește cu mâna dreaptă a liderului proletariatului). Apoi, făcând cu ochiul marii tradiții a basmului popular rus, Sorokin ne dă să gustăm și dintr-o fermecătoare poveste pentru copii scrisă de fictivul autor scandinav Bjorn McLaughlin, născut în 2020. Iar la o plimbare cu Garin cercetăm odată cu el o carte jumulită pentru a confecționa țigări artizanale, găsită pe-o bancă, și dăm în ea de-un extras de dosar secret de la Ministerul Afacerilor Interne al URSS, din 1954. Mai lecturăm, în treacăt, pagina găsită în coloana de apă pe care se relaxează Garin la un parc acvatic, textul găsit de el pe paginile îngălbenite din latrina unei casei părăsite din pădure, ș.a.m.d. Intertextualitatea aceasta, cu salturile ei de la o epocă la alta, de la o lume la alta conferă romanului o pronunțată și foarte postmodernă senzație de fragmentarism – nu neplăcut amețitoare.

De altminteri, în acest roman Sorokin se dovedește un Paganini al imaginației. Născocirile lui răsar în narațiune exact în punctele în care povestea prezintă un cât de palid risc de-a deveni predictibilă. Apar din senin, din iarbă verde, surprize auctoriale care năucesc și încântă. Exemple: globul de sticlă în care balerini clonați altfel aflați în anabioză reproduc spectacolul Lacul lebedelor pus în scenă în 1964 la Opera din Viena de Rudolf Nureev; perla crescută în uterul urieșiței Matriona Savvișna, pe care Garin o extrage cu brațul gol; deschizătorul metafizic al urechilor pe care pianistul din Barnaul li-l oferă lui Garin și Mașei; sau, desigur, blackjackul cu care își face doctorul rondurile prin spital și prin care administrează judicios electroterapie.

Permite toată această explozie de creativitate literară o concluzie? Încercăm: Doctorul Garin este un roman picaresc postmodern confecționat din necruțătorul spirit satiric rusesc, cu accentele lui groase, burlești, în deplină libertate creatoare, de către un scriitor singular dotat cu o imaginație hiperactivă. 😊

Cine este Vladimir Sorokin

Cu părul lui lung, argintiu, cu felul lui potolit de a vorbi și de-a se mișca, pare, s-a spus, un anahoret sau un înțelept. Niciodată aparențele n-au înșelat mai mult ca în cazul lui Vladimir Sorokin! Un personaj care nu se lasă prins în niciun tipar, în afară, poate, de acela al disidentului rus anti-Putin. Stuchit în 2002 de-un grup de tineri și-nfierbântați putiniști care i-au aruncat cărțile într-un uriaș WC de mucava ridicat în fața Teatrului Bolșoi, anchetat de poliție pentru „propagarea pornografiei” (căci îi înfățișase pe Stalin și Hrușciov ca amanți homosexuali într-un roman din 1999), Sorokin l-a numit cu sfântă consecvență pe Putin „dement” și un „mare distrugător”, iar dictatorul, la rândul său, l-a inclus pe scriitor printre „lepădături” și „trădători”.

Vâna de rebel a acestui strălucit reprezentant al postmodernismului rusesc precedă însă „domnia” lui Vladimir Vladimirovici: copil sovietic fiind, scria povești erotice pe care le comercializa cu oarecare succes la școală, iar mai apoi, chiar dacă a studiat cuminte inginerie la Institutul de Petrol și Gaze din Moscova, a activat cvasi-clandestin în cercurile literare moscovite underground. Primele lui scrieri erau atât de satirice la adresa regimului sovietic, încât nu a putut debuta decât în Franța, în 1983, prin mijlocirea unui émigré, Andrei Sinyavsky. Romanele lui, pentru care a fost răsplătit ulterior cu multiple premii, până să intre pe lista neagră a lui Putin, par să aibă o calitate paranormală: imaginând, în vastul spațiu al Rusiei, un „Nou Ev Mediu” distopic cu regimuri militariste autoritare, cu o populație „zombificată” de propagandă, cu ortodoxia pe post de unealtă a statului și o cenzură puternic reinstaurată, ele sunt premonitorii. Mulți observă, azi, că realitatea devine „ca-n cărțile lui Sorokin”.

Autoexilat, printr-o fericită coincidență, cu doar trei zile înainte de invadarea Ucrainei, inventivul și controversatul autor trăiește în prezent cu soția sa Irina în apartamentul lor din selectul district Charlottenburg din Berlin. Îi lipsesc zăpezile Moscovei, pe care le consideră „esențiale” pentru un scriitor rus. Dar, așa cum el însuși punctează, ca scriitor rus ai două opțiuni: „ori ți-e frică, ori scrii”. Iar el a ales să scrie.  

10 fragmente ilustrative

• „Dar îmi aduc aminte de cuvintele înțelepte cu care m-ați salutat când am ieșit din sanatoriul dumneavoastră supermiraculos: «Să nu vă spălați speranța. Speranța nu este o haină.» Mereu v-ați făcut cunoscută opinia prin intermediul unor ghicitori-proverbe superînțelepte pe care le-am deslușit mai târziu. Au trecut aceste șapte luni și am aflat sensul urării dumneavoastră altaice: speranța adevărată nu se poate uza, este imposibil de scos, spălat și purtat din nou. Căci, de îndată ce ai dat-o jos, încetezi să mai speri! Și atunci nu mai este speranță, ci haină. O speranță adevărată trebuie să fie iubită chiar și atunci când este murdară! Așa că nu am de gând să-mi duc speranța la spălătorie. Am sperat, sper și voi spera.”

• „Pacientul, pe nume Donald, era un fund mare alb, acoperit din loc în loc de erupția unor pistrui mici roșcați. Partea superioară a fundului avea o gură uriașă, un fel de nas plat cu nări și niște ochi amplasați la distanță, destul de frumoși, de vreo cinci ori mai mari decât cei de om. De o parte și de alta a fundului ieșeau două mâini subțiri, flexibile, cu patru degete. În partea frontală inferioară a pacientului, în locul organului genital, era gol și neted. Ceilalți șapte pacienți de elită ai sanatoriului erau construiți la fel, din punct de vedere fiziologic. Fundurile lor se deosebeau numai prin formă și nuanțele pielii, iar ochii prin lungimea și culoarea genelor, prin culoarea corneei. Genele lui Donald erau deschise la culoare, iar ochii erau albaștri.”

• „– Ladies and Gentlemen, the art of farting! anunță Donald. And please don’t forget: not every fart is art!

Își expuse și mai mult fundul masiv, alb ca laptele, se aplecă cu fața spre masă și se băși asurzitor.

– Donald, dar de ce te bagi mereu primul? își desfăcu mâi nile Emmanuel.

– Angela ar trebui să fie prima, prietene! strigă Silvio. […]

Angela fu pusă pe masă. Se târî pe fesele ei deloc tinere până în mijloc, se înclină ușor ca și când ar fi salutat pe toată lumea, apoi încremeni. Şi scoase un sunet atât de puternic și de asurzitor, că începură să zdrăngăne lingurițele în ceștile goale de cafea de pe comodă, iar în abajurul semicircular lat prinse viață ecoul scurt și insistent al lustrei. Două asistente medicale tresăriră și-și făcură cruce.”

• „Deodată, un alt soare străfulgeră înspre apus – de un alb strălucitor, mic, cât gămălia unui ac, dar mult mai puternic și mai intens decât soarele obișnuit. Lumina albă și necruțătoare acoperi instantaneu peisajul dimineții, ștergând razele galbene obișnuite ce cădeau dinspre răsărit, ca și cum cineva uriaș și invizibil ar fi decis să fotografieze toată această lume frumoasă de primăvară cu aparatul său monstruos. Pentru o clipă, nimic nu mai avu umbră – nici munții, nici cedrii, nici casele. În jurul exploziei albe se vălătucea o arșiță portocalie. Iar de jos, din spre pământul dimineții, se ridică spre ea o trombă de fum negru, de rău augur. Lumina albă deveni mai apoi galbenă și portocalie. Iar asupra lumii care se trezea se abătu un val de aer violent, comprimat cu ferocitate, care zdrobea culmile munților, punea la pământ brazii și cedrii seculari, smulgea acoperișurile caselor, mutilând și ucigând orice formă de viață.”

• „– Ah, mes chers, nici nu vă puteți imagina cât de mult am dus dorul limbii ruse! zise ea.

– Contesă, nu aveți vecini ruși? întrebă Mașa.

– Vecini… zise contesa și fața i se întunecă imediat.

– Vecini! bătu contele Danila cu pumnul în masă cu un râs răutăcios.

– Vecinii, pfui… își strâmbă disprețuitor buzele contele Savva.

– Of, vecinii ăștia, clătină din cap părintele Ioann cu tristețe.

– Ah, vecinii, exclamă speriată soția lui plinuță.

– Uuu, vecinii! murmură întristat diaconul.

– Ei, vecinii, spuse Prov Petrov printre dinți, amenințător, scăpărând din priviri.

– Vecinii ca vecinii, zise liniștit astrologul, privind pe deasupra musafirilor.

– Vecinii, vecinii, începură să aprobe și să dea din cap rudele, iar bătrânul cel surd făcu o față speriată și-și ridică degetul.

– Văd că ați avut ghinion cu vecinii, conchise Garin, mâncând.”

• „Evenimentele din ultimele zile ne-au adus aminte de maxima rostită de Georges Clemenceau acum o sută cincizeci de ani: «Războiul este o chestiune mult prea serioasă pentru a fi încredințată militarilor.» Din păcate, lumea s-a schimbat în rău în ultimele două decenii. După al doilea și mai ales al treilea război, o tradiție nefericită și lipsită de perspectivă a început să afecteze țările asemenea unei epidemii: în locul politicienilor profesioniști au venit militarii. Şi, de fiecare dată când s-a întâmplat asta, noul conducător cu epoleți declara: am venit să restaurez și să consolidez pacea. Rezultatul? Războaiele permanente au început să fie ceva obișnuit. Şi aproape în fiecare lună undeva are loc o explozie nucleară. Când eram în politică, posibilitatea de a folosi arme nucleare exista doar în filmele SF. Acum este realitatea noastră. Ciuperca nucleară a devenit o parte a peisajului terestru.”

• „Rușii au două întrebări «blestemate»: «cine este vinovat?» și «ce-i de făcut?» Fără să filozofez prea mult, eu, ca muntenegrean, pot răspunde dintr-o lovitură la ambele întrebări rusești. Astfel, dumneavoastră sunteți vinovați, domnilor foști conducători ai lumii. Stimabila Angela tocmai ne-a spus, aproape cu lacrimi în ochi, des pre militarii fără creier care i-au înlocuit pe ea și pe colegii ei și care au băgat lumea într-un război permanent. Acești militari, doamnă, au fost generați de politica dumneavoastră idioată. Nu vă supărați, domnilor pb, dar ați subestimat lumea pe care ați condus-o. Ați subestimat omul secolului XXI. Ați guvernat într-o manieră veche, în stilul secolelor trecute. Şi prin aroganța dumneavoastră politică ați trezit omul medieval, homo medii aevi. Care a venit. Şi v-a dat un șut.”

• „Când intră în sat, moșiereasa își opri calul.

– Bună ziua, copiii mei! spuse ea tare.

– Bună ziua, măicuță Matriona Savvișna! îi răspunseră țăranii și se înclinară.

Articol recomandat
carte despre coaching

Garin se uita cum își plecau capetele țăranii; bărbați cu părul creț și barba neagră, bătrâni cu părul alb, femei cu basmale roșii și albastre, fete cu eșarfe albe, bătrâne cu baticuri cu picățele negre și bleumarin, copii mici cu părul blond – toți își plecau capetele în fața boieroaicei, unii chiar atingeau pământul cu mâna dreaptă.

– Cum o duceți? întrebă moșiereasa.

– O ducem bine, măicuță! răspunseră toți în cor.

– Aveți nevoie de ceva?

– Nu ne trebuie nimic, măicuță! Totul este din belșug!

– Ați avut vreo pagubă?

– N-a fost așa ceva, măicuță!

– Incendii, defecțiuni, avarii?

– Nu au fost, măicuță!

– Boli, năpaste, stricăciuni?

– Nu au fost, măicuță!

Moșiereasa se uită la toți cu ochii ei mici și spuse:

– Ei, slavă Domnului!”

• „Acum mă simt foarte bine. De ce? Sunt singur aici, în niște locuri sălbatice, imprevizibile, noi pentru mine, undeva în apropiere e război și oameni gata să se omoare între ei, eu merg, depășesc toate acestea, slavă Domnului, deocamdată reușesc să fac asta, și mă simt foarte bine. De ce? Pur și simplu pentru că depășesc greutățile? Sau pentru că sunt conștient de faptul că deocamdată totul îmi iese? Sau poate pentru că acum conștientizez drumul în sine? Cred în drumul meu, sunt focalizat pe el, am un scop – Habarovsk. Dar ce va fi acolo? De ce, de ce sunt atât de încântat de drumul meu, de ce sunt convins că totul va funcționa și va fi bine la Habarovsk? […] Pentru că așa am decis eu. Pentru că eu, doctorul Garin, cred în asta. Pentru că, având credință absolută în corectitudinea drumului, modelăm acel drum. Şi nu numai drumul! Modelăm și lumea din jurul drumului nostru. Cel care are credință poate muta munții. Iar eu am această credință. […] Cred, ceea ce înseamnă că știu.”

• „După mlaștina grețoasă, mușcăturile infinite ale țânțarilor și ale tăunilor înverșunați care ți se strecurau în nări și urechi, după zeama din măruntaie de capră și rădăcini, după somnul pe paie putrezite cu un bolovan fierbinte în brațe, după munca idioată, pile, dălți și glaspapir, mături pentru curățarea rumegușului de pe masa de lucru, după ciocanul de lemn al gardienilor burtoși, după urletele celor operați pe viu, după puroiul și diareea bolnavilor, după grilajul plin de rahat de dimineață, amenințările și umilințele permanente, după execuțiile demonstrative din mlaștină, […] această cabină minunată, aceste scaune liniștite de culoare bej-cenușiu, pereții drepți, balustradele mate cu balamale pentru mâini, ferestrele holografice cu harta stațiilor și reclamele la cosmeticele japoneze și, lucrul cel mai important, casele, locuințele oamenilor, care pluteau dincolo de ferestrele perfect curate ale tramvaiului, case la care acum, în amurg, încep să se lumineze ferestrele dragi, galbene, verzui sau albăstrui, fiecare cu confortul ei, cu abajururi și plafoniere, cu perdele și cina în familie, discuții și speranțe, glume și reproșuri, bucurii mari și mici… Garin își făcu cruce.”

P.S. În tot romanul, pe parcursul tuturor celor 480 de pagini, personajul Vladimir are o singură replică. Rostită pe zeci de tonuri și cu zeci de sensuri, de la smiorcăială la amenințare. Nu mulți scriitori ar fi născocit exact replica ce poate spune totul despre fostul ofițer KGB. Sorokin a găsit-o: „Nu sunt eu.”

Romanul „Doctorul Garin” costă 69,70 lei și poate fi achiziționat online de AICI.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus