Acum citești
Noutățile lunii la Curtea Veche (ficțiune) – ,,Regatul pustiu” / ,,Eu sunt Suveran”

Noutățile lunii la Curtea Veche (ficțiune) – ,,Regatul pustiu” / ,,Eu sunt Suveran”

regatul pustiu, eu sunt suveran

Nu știu dacă urmărești „The Walking Dead” – dar dacă ești ca mine, deci te-ai lăsat momit în lumea apocalipsei zombie doar pentru că scenariul e atât de bine scris și personajele atât de bine construite, poate te-ai întrebat, măcar o dată – ce s-a întâmplat cu animalele de companie când oamenii s-au transformat?

Așadar, m-am întrebat de mai multe ori ce-o fi fost în căpșoarele lor când oamenii cu care împărțeau locuințele s-au transformat în monștri hidoși teleghidați. Au fugit? Au redevenit sălbăticiuni? S-au adaptat? Au… murit? (ah, nu, să nu ne ducem acolo).

Citind „Regatul pustiu”, am avut sentimentul că Kira Jane Buxton a fost în mintea mea pe când butonam prin episoadele din serialul susnumit și mi-a răspuns –„oh, te întrebi ce s-a întâmplat cu animalele? Ia un loc”.

Și uite-așa s-a născut minune de roman de debut. (Probabil că nu așa s-a născut, dar lasă-mă să-mi derulez propria fantezie).

Pe care-l vei citi. Și vei râde. Și vei plânge. Și apoi vei râde din nou, atât de tare, că ai uitat deja că ai plâns. Într-un punct va deveni confuză originea lacrimilor, în orice caz.

Cartea asta are un pic din toate – umor, nostalgie, S.F., scenariu distopic, un pic de horror și apoi iar niște umor. Dacă n-ai vedea pe copertă numele autoarei, ai crede pe cuvânt că e scrisă de un păsăroi domesticit numit S.T. (te las să afli pe cont propriu de la ce vine). Al cărui stăpân, Big Jim, rămâne într-o zi brusc fără un ochi – și apoi lumea începe să se sfârșească (hai că nu e cine știe ce spoiler, se întâmplă asta încă de pe prima pagină).

Ei bine, păsăroiul ăsta se pune pe salvat lumea – sau ce-a mai rămas din ea. Vezi dimensiunile dezastrului prin ochii unei ciori, așadar, dar și din punctul de vedere al altor animale care se trezesc într-o bună zi singure pe lume. Fără oameni. Ce e de făcut?

În teorie, nu e simplu sau plăcut să citești despre extincția propriei specii din perspectiva unei ciori. Dar n-ai cum să nu rămâi prins în umorul scriiturii sau fascinat de felul în care flora și fauna comunică în imaginația Kirei Jane Buxton. Și-ți dai seama că oricât de distopic ar fi scenariul, cartea asta are și o doză de realism. Natura chiar are acest mod spectaculos de a se regenera și de a-și reocupa teritoriul imediat ce oamenii o dau de gard. E suficient să urmărești niște documentare despre Cernobîl ca să vezi că treaba asta nu e deloc S.F.

Însă ce e cel mai neașteptat la felul în care e scris „Regatul pustiu” e felul în care ești oprit uneori din rollercoasterul acțiunii principale din Seattle. Ești dat jos, ți se pune un pahar cu apă-n mână și ți se proiectează un eseu nostalgic pe tema exploziei unei centrale  nucleare undeva în Asia. Gata pauza de hidratare? Ia un loc înapoi în rollercoaster, pentru că o vei lua iarăși la vale (sau la deal) cu aventurile lui S.T., ale lui Dennis și ale amicilor lor înaripați sau patrupezi.

Se termină bine?

N-o să-ți spun. Pentru că îmi doresc să vezi cu ochii tăi. Mă rog, ai lui S.T., de fapt. Dar o să mai zic că cel mai mare merit al acestei lecturi este că reușește să fie un puternic manifest ecologist, pe o temă cât se poate de actuală, în același timp în care te distrează, te emoționează și te face să te întrebi ce crede în acest moment pisica ta despre tine.

Pe Lacul Union, ambarcațiuni pluteau fără țintă, cu pânzele zăcând întinse pe luciul apei, ca niște steaguri ale capitulării îmbibate de apă. Cerul era dureros de tăcut fără zbârnâitul insolent al hidroavioanelor în culori țipătoare. Era prea multă liniște, ca atunci când îți ții respirația. Acesta nu mai era orașul cu cea mai rapidă dezvoltare din America. Era un câmp de luptă. O zonă de război. Și totuși am putut zări, în capătul celălalt al parcului, căprioare păscând printre buruienile care crescuseră mari și dese ca în junglă, întinzându‑și gâturile să ajungă la plantele agățătoare care atârnau din copaci.

REGATUL PUSTIU – KIRA JANE BUXTON

Cea de-a doua propunere pe care o am pentru tine azi, abia apărută la Curtea Veche, este „Eu sunt Suveran” – noul roman scris de Nicola Barker. Trebuie neapărat să-l citești dacă ești în căutarea acelui „ceva” pe care nu știi să-l descrii dar de care simți că ai nevoie. Dacă nu mai poți cu lecturile previzibile și tot aștepți să se întâmple ceva (vorba băieților de la OCS).

„Eu sunt Suveran” este povestea unei vizionări de apartament care se desfășoară pe parcursul a 20 de minute

Charles, proprietarul și totodată producător de ursuleți de pluș personalizați, se întâlnește cu Avigail (care nu e Abigail), agenta imobiliară fugărită de Sfântul Duh și cu Wang Shu și fiica sa, Ying Yue, potențialele cumpărătoare ale apartamentului.

Articol recomandat
proza scurta

Ce se poate întâmpla atât de spectaculos în cele douăzeci de minute pe care Wang Shu le petrece vorbind la telefon în chineză, Ying Yue navighează absent pierdută între culturi, Charles și Avigail par a nu trage la aceeași barcă, iar autoarea intră în conflict deschis cu un personaj?

Nu se întâmplă nimic. Și se întâmplă absolut tot.

N-am niciun pic de teamă că-ți dau prea multe detalii, pentru că e un roman (de fapt, nuvelă, insistă autoarea) atât de diferit încât nu poate fi povestit. Mai mult de atât, nu cred că există două persoane care să citească cartea în același mod, așadar chiar și dacă aș reuși să-ți arunc câteva spoilere, sunt sigură că nici măcar nu le-ai interpreta la fel ca mine în timpul lecturii tale.

Trebuie să citești această carte tocmai pentru că este altfel și pentru că se citește foarte ușor. E o carte despre o vizionare de apartament. E o carte despre singurătate. E o carte despre identitate. E o carte despre superstiții chinezești. E o carte despre începutul unei povești de dragoste. E o carte despre o pisică sfinx care locuiește într-un apartament cu un bărbat de patruzeci de ani care coase și îmbracă ursuleți de pluș. E o carte despre cum mai poți scrie o carte după ce ai reușit să distrugi pentru tine însăți întregul proces.

E o carte care râde la tine, țipă la tine, te ia în brațe și te zguduie, după care îți trimite o bezea și te lasă cu ale tale, dar cu ceva în plus.

Autoarea bănuiește că această nuvelă (care în prezent este în pericol de a deveni un roman și, prin urmare, trebuie să ia sfârșit în curând) este fie extrem de profundă, fie incredibil de trivială.

E greu de spus.

EU SUNT SUVERAN – NICOLA BARKER
Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus