Acum citești
Iar timpul se gândea să se întoarcă – un roman istoric recomandabil (și) azi

Iar timpul se gândea să se întoarcă – un roman istoric recomandabil (și) azi

roman istoric

De ce-am citi astăzi povestea unei tragedii de-acum 80 de ani? În special pentru cei din generația Z, un roman istoric despre evenimente cu care nu mai au, familial vorbind, nicio legătură, poate părea lipsit de însemnătate. Altele sunt azi prioritățile noastre: ecologia, drogurile, anxietatea. De ce-ar mai fi Al Doilea Război și încrengăturile lui politice relevante? Poate că nu avem „datoria istorică” de a ști cum s-au petrecut lucrurile. Poate că avem dreptul de a alege doar povești de actualitate și luminoase. Avem totuși, totodată, o oportunitate: aceea de a ne pregăti să (re)înfruntăm în cunoștință de cauză monștri care, timpul ne-o tot dovedește, adorm doar pentru a se retrezi. Antisemitismul, radicalismul, războiul însuși, etc. Iar Eliberare, de Sándor Márai, este un text bine, foarte bine pregătitor pentru asemenea (latente? perene?) provocări.

Un modernist redescoperit în mileniul trei

Născut în 1900 pe teritoriul de azi al Slovaciei, Sándor Márai a fost, în tinerețe, un susținător entuziast al pasagerei Republici Sovietice Ungare care, deși al doilea stat socialist al lumii, nu a existat decât din martie până în august 1919. Peste ani, totuși, Márai a refuzat să trăiască în Ungaria de după instalarea comunismului și le-a interzis compatrioților săi să îi publice scrierile atâta timp cât țara se afla sub ocupație sovietică. În 1948 a pornit în autoexil, refugiindu-se pe rând în Italia, Elveția, Franța și Austria, până să se stabilească în Statele Unite. Dar a păstrat legătura cu Ungaria neocupată din amintiri și din idealuri prin colaborarea, timp de 17 ani, cu postul de radio Europa Liberă.  

Mare admirator al spiritului multietnic, multicultural al Imperiului Austro-Ungar, Márai s-a format drept cosmopolit studiind la Leipzig, călătorind pe la Berlin și Paris, ba chiar gândindu-se, la un moment dat, să devină scriitor de limba germană, înainte de a îmbrățișa definitiv maghiara nativă pentru a-și construi opera: romane, memorii, eseuri, jurnale, versuri.

În anii ’80, își pierde soția, apoi fiul adoptiv, și devine din ce în ce mai însingurat. Se îmbolnăvește de cancer și suferă tot mai acut de depresie. Sfârșește împușcându-se în cap în casa sa din San Diego, în februarie 1989 – dacă ar fi presimțit că acel punct final negru avea să fie urmat, la doar câteva luni, de căderea zidului Berlinului și de eliberarea de sub comunism a Ungariei sale și a întregii Europe de Est!…

A lăsat în urmă trei nepoate și un total de 46 de volume (din care la Curtea Veche au apărut romanele Eliberare, Divorț în cetatea Buda și Lumânările ard până la capăt), operă redescoperită de Vest în ultimele câteva decenii și inclusă în canonul literar european al secolului XX.

Cartea orașului-front

Eliberare, roman tradus în limba română de Francisko Kocsis (redactor Anca-Maria Pănoiu), s-ar fi calificat poate astăzi ca „distopie”, dacă evenimentele relatate la abia câteva luni după ce s-au petrecut nu ar fi avut loc în realitate în Budapesta sfârșitului de Război Mondial (1944-45). Cei care au vizitat și îndrăgit mândrul oraș de pe Dunăre îl vor descoperi aici, dureros, în plin proces de mutilare prin coliziunea a două forțe inamice: ocupanții germani susținuți de trupele fasciste maghiare ale „fraților” din Partidul Crucile cu Săgeți, pe de o parte, și armata sovietică ce ia cu asediu cetatea, pentru a o elibera, pe de alta.

Personajul principal al acestei povești sobre, trasate în tușe de o luciditate glacială, de-un dramatism lapidar, este el, orașul. Cu starea lui de spirit, încărcată de-o oboseală de plumb, cu răbufnirile lui disperate în nopți care nu izbutesc s-ascundă ravagiile bombardamentelor, cu malaxorul lui smintit de sentimente și resentimente, de la angoasă la vinovăție, de la ură pentru adversarii politici la invidie pentru vecinul care își face rost de provizii mai bune. Un oraș la fiecare pagină tot mai depersonalizat și vlăguit de zvârcolirile războiului, unde absurdul, sângeros, ajunge să se sfâșie pe sine în lupte duse corp la corp, casă cu casă, stradă cu stradă.

Personajul principal al acestei povești este, de asemenea, ca și cum ea ar întruchipa Budapesta toată, Erzsébet. Tatăl ei, intelectual echidistant în timpuri necruțătoare cu cei care refuză delirul radicalismelor, este vânat de fasciști și se ascunde de 10 luni, împreună cu alți șase persecutați, într-o boxă zidită într-un beci. Erzsébet însăși, rămasă fără casă, fără posesiuni, se refugiază alături de alți 140 de locatari din cartier într-o pivniță insalubră timp de 24 de zile, până când mica și mizerabila comunitate de suflete sub asediu este evacuată în plină stradă (și plin tir al mitralierelor) de către soldații germani. Iar apoi, în beciul golit unde doar tânăra protagonistă și un vârstnic evreu paralizat se mai ascund, apare o siluetă impunătoare: soldatul sovietic cu statură de uriaș, piele albă, mâini puternice și ochi țintuitori, pătrunzători – el, Eliberatorul…

Romanul problematizează destinul istoric al evreilor prin prestanța a trei personaje secundare, dar cu mesaje extrem de percutante (dintre care unul dă titlul cărții), însă totodată se lasă abordat și din perspectivă feministă. În fond, avem aici un scriitor bărbat suficient de curajos cât să ne spună povestea unei tinere femei care trăiește eliberarea sovietică, așa cum o știm din relatările în sotto voce ale martorilor de atunci…  

O lectură nicidecum ușoară (chiar dacă volumul are sub 200 de pagini). Mai degrabă răscolitoare. Și revelatoare. Și, de aceea, într-un fel dincolo de explicabil, justă. O lectură care, în orice caz, anihilează orice pretenție de inocență ar mai putea avea cineva care se uită la răschinuita istorie a anilor ‘40 din Europa.  

9 pasaje reprezentative

• „Pentru că aceste alianțe de putere aveau nevoie, mai presus de orice, de prestanța morală a intelectualilor – i-ar fi dat totul dacă ar fi aprobat cu o înclinare a capului aventura sângeroasă pe care doreau s-o facă atrăgătoare pentru mase, ambalată în sloganuri naționaliste și rasiste. Dar tocmai această încuviințare morală a gânditorului nu o primiseră de la tatăl ei: din acest motiv îl urau. Ar fi avut nevoie de nume, de numele celebru, nepătat, de numele imaculat al savantului; iar savantul acesta a tăcut ani în șir, n-a ieșit din odaia sa de lucru, iar la mijlocul lui martie a dispărut. De aceea îl urau și îl căutau tot mai obsedați.”

• „În zilele acelea, numărul locuitorilor Budapestei era estimat la un milion și jumătate de suflete omenești. Mai erau și refugiații, pe care zvonurile panicarde ale naziștilor despre ruși îi puseseră pe fugă din casele lor din Transilvania, din Ținutul de Sus, din sălașele de pe câmpie – știrile că rușii dau foc satelor și orașelor, că omoară populația, că n-au milă nici de nou-născuți și că-i un trădător de țară, călău al propriei familii cel care nu fuge din calea lor! Propagandă! Așa au spus mulți; dar au spus-o cu dinții clănțănind. În definitiv, nimeni nu știa nimic precis. Rușii se aflau deja foarte aproape, la câțiva kilometri, și nimeni încă nu știa ceva precis. De parcă între lumea cunoscută și ruși s-ar fi așternut o ceață deasă; cine întindea o mână spre ei părea c-o întinde în ceață.”

• „Orașul știe că nu mai există ajutor, trebuie să treacă prin asediu. Ştie; și nu numai soldații s-au pregătit de asediu. Un milion și jumătate de oameni, în neputința lor, au acceptat deja această soartă. Au gătit, au preparat mâncăruri pentru perioada de asediu de parcă s-ar fi pregătit pentru o excursie de grup, și-au împachetat deja catrafusele și valorile, s-au instalat deja în pivnițe, se străduiesc, grijulii și grăbiți, să ocupe câte un colț mai confortabil al adăpostului. Au coborât sub pământ paturi de fier, dormeze, ca niște animale în vizuinile lor, stau ghemuiți peste boarfe în culcușurile temporare, la un loc cu copiii, cu țucalele, au depozitat apă în tot felul de vase și flacoane la care altădată nici nu te-ai fi gândit, așteaptă asediul. Aproape că și-l doresc deja. Sunt îngroziți de el, dar îl și așteaptă totodată și-l doresc, deoarece s-a maturizat, s-a împlinit, a devenit realitate; și-acum, acest avorton trebuie purtat și născut în sânge și durere, soarta concepută și devenită realitate, asediul.”

• „Casa e zguduită din când în când de câte o explozie apropiată; dar trupul lui Erzsébet este liniștit. Tatăl ei stă culcat pe burtă în pivnița casei vecine, noaptea, oameni cu pistoale-mitralieră umblă de la o pivniță la alta, luminează cu lanterne cu baterii fețele celor ce dorm în adăposturi, uneori smulg câte un om din somn, bărbat sau femeie – «Evreu!», strigă –, îl târăsc afară, îl împușcă în fața porții și apoi se întorc în casă și jefuiesc. Cu scutul lui Árpád pe braț. Vorbesc ungurește, mai rar nemțește…”

Articol recomandat
top vanzari Bookfest

• „Asediul și războiul nu sunt decât consecințe. Dar ceea ce nu mai poate dura mult, ceea ce se va sfârși curând, ceea ce este cu adevărat insuportabil și de aceea nu poate dura în veci este ura. Licărul din ochii oamenilor. Ura cu care se uită unii la alții, în pivnițele întunecoase ori pe străzile și mai întunecoase, sau ziua, pe deasupra cadavrelor acoperite cu hârtie de ambalat. Privirea aceasta în care arde o lumină neagră. Privirea aceasta din ochii tuturor oamenilor. În privirea aceasta scapără ura, spaima, vinovăția, cruzimea, furia dementă, lăcomia care face dinții să scrâșnească. Asta este ceea ce nu mai poate dura mult, lumina aceasta întunecată, care trebuie să se stingă peste tot în lume.”

• „Deja s-au obișnuit cu asediul, au început să-l cunoască. De cele mai multe ori începe la șase și jumătate, șapte dimineața. Şi ține până la opt seara, nouă, uneori, rar, mai mult… Ce anume? Acel amestec bizar de zgomote, acea consonanță de căderi de bombe, lansări de proiectile, motoare de avioane, răpăit de mitraliere, care nu-i nici el de «neîndurat», chiar dacă se apropie tot mai mult, chiar dacă uneori se aude de parcă ar răpăi, ar măcina, ar ferestrui, ar șfichiui aici, în casa vecină… Acest zgomot ca de fabrică, de mașini, e de parcă o întreagă zonă industrială și-ar începe lucrul în zorii fiecărei zile, cu schimburi de muncitori… […] În marea uzină care e războiul – acest război de tip nou, al mașinilor –, există multe astfel de puncte de lucru. Budapesta este doar unul… Şi macină și ciocănesc peste tot, de dimineața până seara. Ce se fabrică aici? Pacea? Se pregătesc de ceva mai bun, mai mare, mai rațional?”

• „Erzsébet înțelege și știe în clipa aceasta că războiul nu se pregătește numai în uzinele militare, în cazărmi și pe câmpurile de luptă, ci și în sufletele oamenilor. Ea, Erzsébet, a purtat până acum un război, în felul ei. A luat și ea parte la luptă, a stat pe un mal și a luptat. Trupul și sufletul ei erau îmbibate de război ca de un gând ori de o boală. În momentul în care l-a văzut pe rus, pentru Erzsébet războiul a luat sfârșit. În casa vecină încă se trag focuri de armă, deasupra orașelor germane, deasupra porturilor japoneze zboară avioane mari, argintii, cu zbor aparent leneș, și aruncă bombe care mătură porțiuni de oraș – dar Erzsébet nu mai are nicio legătură cu asta. Celălalt război, cu care a avut o legătură personală, a încetat în clipa în care străinul a pătruns în pivniță.”

• „Pentru că de luni de zile a așteptat clipa aceasta, de zece luni, mai precis; clipa aceasta, când Gestapoul, într-o seară de martie a anului trecut, a sunat la ușă pentru tata, aceasta, când cădeau bombe, aceasta, când a fost luat cu forța tehnicianul dentar evreu. Ca o femeie însărcinată nașterea fătului, a așteptat cu tot trupul clipa aceasta, luni și luni la rând. Nu avea de unde ști, firește, unde, în ce condiții și în ce decor se va întâlni cu primul rus – pe stradă, pe un câmp de luptă iscat întâmplător ori într-o locuință –, nici nu-și putea imagina. Dar acum a venit; și a sosit atât de oportun, ca fantasticul în cărțile de povești. Nu-i o fantomă, nu-i o bestie. E un om teafăr, înalt, prezentabil.”

• „Şi acum aude un țipăt. Ca al unui copil ori al unui purcel înjunghiat: întru totul identic. Pivnița se umple cu acest țipăt diabolic. Eu țip, se gândește uluită. Cu o mână, rusul astupă gura țipătoare a lui Erzsébet. Țipătul se sufocă, se stinge într-un gâfâit. Ușor, ca și când ar ridica un obiect, o ridică pe Erzsébet cu un braț, o culcă pe șezlongul murdar și se lasă peste ea. Trupul lui mare pare imponderabil. Erzsébet simte durere și un miros de parfum ieftin, ridicol, care amintește de frizeriile de la periferia orașului. Interesant, a folosit și parfum, se gândește. Dar durerea e foarte pătrunzătoare. Se întinde pe pernă cu ochii închiși, deoarece scârba care i-a cuprins trupul e mai rea decât orice. Îi vine în minte răul de mare de care a fost cuprinsă pe vapor, în față, la Lovran. Şi începe să vomite. Vomatul îi face bine. Trebuia mai înainte, se gândește Erzsébet în timp ce vomită, de îndată ce m-a prins de umăr. Poate atunci nu mi-ar mai fi făcut rău…”

Romanul „Eliberare” costă 45 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus