Frica de singurătate ne curge tuturor prin vine. Suntem animale sociale, e firesc. E o emoție care ne menține în viață, menținându-ne în grup, uniți. Dacă ne ținem prea strâns, însă, dacă ne ținem cu dinții și forțăm această comuniune, devine o cușcă. Curajul în sălbăticie, scrisă de Brené Brown și publicată la editura Curtea Veche Publishing ne amintește cum să ne dez-îmblânzim.
Cuprins
În locul libertății zborului, preferăm să ne închidem într-o colivie doar ca să fim la un loc cu ceilalți. Să nu uităm niciodată că spiritele noastre s-ar fi strecurat demult printre gratii dacă n-am fi țesut în jurul lor o plasă mult mai fină care le împrejmuiește și le încorsetează, o colivie individuală. Credem, sperăm, pretindem să nu ne mai simțim singuri atâta vreme cât suntem în compania a cel puțin o persoană, dar în mod paradoxal, aceste credințe, speranțe, pretenții nu au un fundament atât de solid pe cât am vrea să admitem.
Singura comunitate căreia îi aparții e cea interioară
La rădăcina fricii de singurătate stă nevoia de apartenență prost înțeleasă. Și mai adevărat ar fi să spunem prost educată, pentru că am fost învățați încă de mici limitele acceptării sociale, ce să facem și ce să nu facem în așa fel încât să fim considerați bine crescuți, să fim plăcuți, să nu incomodăm, să nu jignim, să fim acceptați, primiți, integrați, să fim luați în seamă. Și știm cu toții prea bine cum se simte să fii intrus, cum se simte să fii respins, neobservat, îndepărtat, să fii arătat cu degetul, pus la zid, izolat, să fii dispensabil, indezirabil, neinteresant.
În infinite feluri experimentăm o unică emoție, frica de a fi singuri, de a nu aparține comunității, niciunei comunități. Dar ție îți aparții? Cu cât mai mult nu-ți aparții ție însuți, cu atât mai frică îți va fi. Ca-n toate problemele noastre, și aici e un cerc vicios.
Știm în adâncul sufletului cât e de important și încercăm, după cât e dispus să riște fiecare, să fim sinceri cu noi înșine, numai că de obicei asta înseamnă să alegem din paleta nu chiar largă de realități acceptate social, acele viziuni, atitudini, trăsături, dinamici, acele identități care se aseamănă în cea mai mare măsură cu ființa noastră. Dar cu câte măsuri mai mică e haina asta, nu te strânge? Din ce e făcută, nu te mănâncă pielea?
Nesinceritatea cu sine doare, e o senzație aproape carnală, o simți chiar dacă o atribui altor cauze. Și nici măcar nu mă refer la decizii și atitudini importante cu implicații serioase în viață, ci la micile întâmplări pe care le trecem cu vederea. De exemplu, atunci când simți nevoia să te explici și rătăcești tocmai esența emoției, impulsului care te mână într-un șir nesfârșit de lămuriri, sau când ești obligat să iei o poziție, deși nu te regăsești în niciuna, când ești, de fapt, întotdeauna undeva între, sau când te ia valul și îți asumi o poziție doar ca să intri și tu în joc.
Dac-ai avea curajul să fii singur, ai reuși să fii tu însuți
Suntem ființe complexe, trăirile noastre sunt de multe ori contradictorii, viziunile ambivalente, întreaga noastră expresie interioară este atât de diversă și de imprevizibilă încât, lăsată liberă, nu poate decât să-i bulverseze pe cei din jur. Ceea ce se mai întâmplă uneori, și atunci trebuie să te justifici, să te scuzi sau să te aperi. Brené Brown susține că astfel de acțiuni bătătoresc drumul care te îndepărtează de tine însuți, până într-așa măsură încât confuzia pe care evitai să o stârnești în exterior se infiltrează cu totul în interior. Și începi să te îndoiești de tine însuți. De aici vine frica.
Aproape involuntar, în momentul în care ne trezim dintr-o dată în afara limitelor invizibile, dar bine știute de toți, ne simțim de parcă suntem în aer, în imponderabilitate, în bătaia primului vânt, așa că tendința e să aruncăm o ancoră. Dar dacă am avea răbdare încă o clipă, cât să simțim gustul stării de imponderabilitate? Acea fracțiune de timp în care ești complet singur, în afara bulei colective, ești cu adevărat cu tine însuți. În secunda următoare, frica te face să te numești dezrădăcinat, inadaptat, ciudat și te grăbești să intri la loc în colivia ta aurită.
Dar ce buchet incredibil de arome ți-a rămas pe buze… gustul libertății, gustul irezistibil al propriei ființe într-un raport de sinceritate cu sine și cu restul lumii. Altfel de ce am tânji etern după această plăcere interzisă? A te avânta în sălbăticia spiritului nu-i o provocare ușoară, trebuie să lași în urmă culcușul cald și siguranța, imaginară, dar atât de bine consolidată, și să te arunci în necunoscut. Nu-i o plimbare prin parc, ci o cursă pe viață și pe moarte prin jungla normelor sociale al căror unic scop este să îți ciuntească sălbăticia.
Nu e ușor să îți aperi integritatea, e nevoie de sacrificii, rămâi cu cicatrici, dar recompensa e sublimă. Sălbăticia e esența spiritului, iar a trăi în acord cu ea, a te conține în loc să te ciuntești, creează o bază mai solidă decât orice poziție socială. Aici e sursa curajului.
Curajul îl găsești în inimă
Ca să sondezi în inimă e nevoie să fie deschisă, iar pentru asta trebuie să fii sincer cu tine însuți, să îți respecți propria integritate în întreaga sa complexitate. Brené Brown înșiră o serie de pași care antrenează „mușchiul curajului”. Eu le-aș numi chiar legi interne care definesc păcatul față de sine, păcat care atârnă la fel de greu precum cel biblic față de aproapele tău. O sa citez doar câteva, pe restul le găsiți în cartea ei:
„Limite: Să învățăm să stabilim, să impunem și să respectăm limite. Provocarea e să renunțăm la nevoia de a fi plăcuți și la frica de a dezamăgi.
Seriozitate: Să învățăm să spunem ceea ce credem și să credem ceea ce spunem. Provocarea e să nu ne asumăm și să nu promitem mai mult decât putem duce, doar pentru a face pe plac sau pentru a ne afirma.
Confidențialitate: Să învățăm să respectăm confidențele și să discernem ce putem spune mai departe și ce nu. Provocarea e să renunțăm la bârfă și la intimitatea dată de inamicul comun, să nu ne ia gura pe dinainte doar de dragul accelerării conexiunii.”
Când suntem răniți sau respinși tindem să uităm sinceritatea și să ne purtăm „ca la carte” ca să fim cât mai rapid reprimiți în sânul familiei, al grupului, al comunității, al societății. Ca reacție, inima ni se închide, nu ca efect al fricii, ci al ignoranței față de nevoile ei. Încă un paradox pe care e necesar să îl integrăm e faptul că vulnerabilitatea nu ascunde slăbiciune, ci dimpotrivă, dezvăluie curajul.
E o senzație magică, dar nu e vreo magie să trăiești cu pieptul dezgolit, cu inima deschisă și să îți asigure spatele simpla apartenență la sine, și nu vreo certificare, aprobare, acceptare din exterior.
Brené Brown spune la un moment dat că și-ar dori să existe un semn secret pe care să-l folosească ca să se recunoască între ei membrii acestei uniuni nevăzute a spiritelor libere, a celor care și-au gustat, îndrăgit și integrat propria sălbăticie. Eu cred că e nevoie doar de o privire ca să ne știm.
Cine e Brené Brown?
Brené Brown este profesor universitar, cercetător în domeniul asistenței sociale și scriitoare. În căutarea de remedii a maladiilor sociale care ne afectează pe toți, Brown se concentrează pe curaj, vulnerabilitate, rușine și empatie.
Cărțile sale, printre care The Gifts of Imperfection, Daring Greatly (Curajul de a fi vulnerabil), Rising Strong, Braving the wilderness (Curajul în sălbăticie), Dare to lead (Îndrăznește să conduci), s-au bucurat de un foarte mare succes, fiind cotate bestselleruri de New York Times, iar TED talk-ul ei despre vulnerabilitate este în top cinci, ca număr de vizualizări.