Când emoțiile și convingerile, credințele lăuntrice ne sunt contrazise, ne este zdruncinată integritatea și încrederea. În cartea Curajul în sălbăticie, publicată la editura Curtea Veche Publishing, Brené Brown sondează plaja întinsă de emoții pe care ne-am obișnuit să le considerăm instinctive, impulsive, aproape animalice și le expune cu claritate drept reacții ale sălbăticiei suprimate.
Cuprins
Când ființa ne este abuzată, trecem printr-un proces abrutizant în care trauma reușește de multe ori să înlăture și ultima fărâmă de încredere. Ura și dorința de răzbunare sunt resorturile de supraviețuire care reușesc de obicei să ne ajute să ne recuperăm demnitatea terfelită și respectul de sine, să ne înălțăm din nou la suprafață ca ființe umane.
Cercul de foc al urii
În cazul unui abuz de putere, fie fizic sau emoțional, senzația care rămâne în victimă este cea de neadecvare socială, un sentiment ingrat de vinovăție se furișează în sufletul ei, șoptindu-i minciuna că agresiunea suferită este meritată, că ființa sa e inacceptabilă social. Se pune în mișcare un mecanism emoțional pervers pe care, atâta vreme cât n-ai trăit așa ceva, e foarte dificil să îl concepi. Și cu toate astea, cei care am simțit prin propria experiență sau cea a apropiaților, am văzut cum comportamentul uman degradant și umilitor îi îndoaie până și pe cei mai puternici.
Se întâmplă astfel pentru că ne este atacat sentimentul de apartenență la comunitatea în care trăim, emoție absolut necesară pentru integrarea individului în societate. Emoția care rămâne e cea de excluziune, de ștergere a identității, de nimic. Din analizele sale, Brené Brown identifică drept cauză fundamentală, atitudinea dezumanizantă:
„Dezumanizarea a alimentat nenumărate acte de violență și de încălcare a drepturilor omului, crime de război și genocide. Este ceea ce face posibilă sclavia, tortura și traficul de persoane. Este procesul prin care ajungem să acceptăm încălcarea naturii umane, a spiritului și, în cazul multora dintre noi, a celor mai importante principii ale credinței noastre.”
Ce e cel mai frustrant, e că această atitudine se răspâdește ca o molimă. Victimele dezumanizate dezumanizează la rândul lor, într-un vortex care îi suge în mod sistematic nu numai pe ei și familiile lor, ci întregi comunități care își găsesc forța în această gaură neagră emoțională. Momentul în care devii atât de vulnerabil încât să fii luat pe sus de vârtej e momentul în care viziunea asupra conflictului își pierde baza contextuală și devine o perspectivă generalizată.
E ușor să urăști. E mai ușor decât crezi să te lași purtat de furie, de resentimente, de dorință de răzbunare. Și ai toate motivele să faci asta. Mai puțin unul, cel mai important și cel care te mână în astfel de reacții: nicicum nu vei găsi dreptatea așa. Tot nedreptățit vei rămâne și după bătălie, păcatele ce ți s-au făcut nu vor fi șterse, și lacrimile îți vor curge mai abitir odată ce ai îndepărtat înflăcărarea războinică.
De asta să ne fie frică oare, de suferința prea greu de dus atâta vreme cât nu e transferată în ură către un țap ispășitor?
Când țapul ispășitor e conflictul ideologic
Când ne trezim în mijlocul unei discuții ideologice în contradictoriu, implicarea în conversație ajunge să fie chiar involuntară, conflictul conceptual e atât de îmbietor încât te fură. Nu, n-ai vrea să recunoști că te fură, te înfurie și asta te face să te implici, faptul că vezi o nedreptate chiar dacă-i numai rostită și întrevezi calea de a o îndrepta. Dar nu e de uitat că ura este o emoție contagioasă, și alături de iubire, una dintre cele mai puternice, iar noi suntem ființe empatice, ghidate de emoții.
Nu pare atât de neverosimil să ne simțim împăcate nevoi proprii în momentul în care apărăm cu fruntea sus și pieptul dezgolit drepturile minorităților, drepturile copiilor, ale animalelor, ale planetei, ecologismul, feminismul, libertatea de expresie, de credință, libertatea sexuală. Toate aceste drepturi merită cu adevărat apărate, cu exact îndârjirea de care dăm dovadă, dar de cele mai multe ori ne pierdem în tabere diferite având în sine același crez.
Ajungem să jignim pentru că în loc de acea persoană vedem în fața ochilor conceptul pe care îl reprezintă. Nu-i oare asta discriminare? Discriminăm ideea de cel care o rostește, o rupem din context și ne avântăm în fantezia luptei. Comitem păcatul generalizării, contribuind astfel masiv la emoția de ură colectivă. Ajungem să deversăm în astfel de conflicte toate frustrările propriei vieți și în același timp să ne reconfortăm în mod meschin, căci traumele victimelor pe care le apărăm sunt întotdeauna mult mai mari decât ale noastre.
Alegem să urâm ca să evităm frica
Cât de conținut, de înțelept, de echilibrat emoțional poți să reacționezi, însă, când fratele tău e hărțuit în fiecare seară de băieții din cartier pentru că e gay; sau când ți-a fost băiatul adolescent ciomăgit de jandarmi pentru că e prea înalt pentru vârsta lui, îi place să poarte glugă și întâmplător se afla în locul nepotrivit din piața plină de mii de demonstranți; sau când prietenul tău e săltat și abuzat pe nedrept de poliție; sau când prietena ta e bruscată și înghesuită într-un colț de stradă pentru că și-a permis să se îmbrace mai provocator decât media?
E o suferință foarte greu de gestionat care apare în urma unei nedreptăți grave, în urma unui abuz, fie că e doar emoțional, dar cu atât mai mult când e și fizic pentru că trauma se imprimă în carne. Pentru cei care sunt în jurul victimei ura se trezește instantaneu atunci când empatizează cu durerea trăită de aceasta, e repulsia firească fondată pe frustrare și revoltă. De fapt ura e măsura de siguranță care previne instalarea fricii.
Când suferința e atât de mare și șocul atât de puternic ne vine să ne ghemuim, să ne facem cât putem de mici, să dispărem. Frica se diluează în inactivitate, în izolare, în depresie. Pe când ura e în plină activitate, în avans, în căutarea vieții, chiar dacă asta-i doar o iluzie.
Calea de mijloc ar fi o acceptare a curajului, care nu respinge nici frica, nici ura, nici suferința, ci dimpotrivă le recunoaște ca măsură a propriei puteri, a propriei capacități de regenerare. Acolo stă sălbăticia și adevărata forță vitală a omului.
Cine e Brené Brown ?
Brené Brown este profesor universitar, cercetător în domeniul asistenței sociale și scriitoare. În căutarea de remedii a maladiilor sociale care ne afectează pe toți, Brown se concentrează pe curaj, vulnerabilitate, rușine și empatie.
Cărțile sale, printre care The Gifts of Imperfection, Daring Greatly (Curajul de a fi vulnerabil), Rising Strong, Braving the wilderness (Curajul în sălbăticie), Dare to lead (Îndrăznește să conduci), s-au bucurat de un foarte mare succes, fiind cotate bestselleruri de New York Times, iar TED talk-ul ei despre vulnerabilitate este în top cinci, ca număr de vizualizări.