Acum citești
Sunt vulnerabil, deci exist!

Sunt vulnerabil, deci exist!

Într-o lume în care oamenii nu mai au răbdare unii cu ceilalți, unde a învinge înseamnă a fi puternic, Brené Brown, autoarea cărții Curajul de a fi vulnerabil, publicată la Curtea Veche Publishing, demolează mitul cultural potrivit căruia vulnerabilitatea este sinonimă cu slăbiciunea.

Dimpotrivă, ea demonstrează că este trăsătura care ne dă adevărata măsură a curajului și ne face să fim diferiți într-o univers în care evităm să ne arătăm adevărata față.

Oamenilor le este teamă să fie vulnerabili. Da, adică nouă tuturor ne e teamă și nu ne place să ne recunoaștem nici față de noi înșine și cu atât mai puțin față de ceilalți „păcatul” vulnerabilității. Căci până la urmă, „boys don’t cry”, nu? Și chiar și Zoe trebuie să fie bărbată dacă vrea să-i fie vorbele nu doar auzite, ci și ascultate și, eventual, luate în seamă. Așa că vulnerabilitatea e o formă de slăbiciune pe care trebuie să facem eforturi să o ținem la distanță. Asta pentru că ceilalți ar putea oricând să ne rănească dacă ne-ar cunoaște punctele slabe. Deci mai bine să nu ne asumăm acest risc. Curajul de a fi vulnerabil nu poate să ne aducă nimic bun.

Mai mult, mie nu îmi stă în fire să fiu vulnerabil. Pentru că eu sunt inginer, sau medic, sau avocat, sau pur și simplu bărbat, sau chiar femeie, dar care are un post de genul celor enumerate sau alte atribuții care o fac să pară dincolo de binele și de răul emoțiilor. Deci ce rost are să continui să ascult lamentațiile celorlalți, ale celor aflați în risc de vulnerabilitate? Niciunul!

Vulnerabilitatea, curaj sau slăbiciune?

Hai să zicem totuși că am și eu punctele mele slabe, adânc îngropate sub numeroase straturi de protecție. Bine, asta sunt în stare să accept. Dar dacă sunt totuși om și deci imperfect, adică vulnerabil, e mai bine pentru bunăstarea mea psihică să nu-mi arăt deschis vulnerabilitățile. Pentru că manifestarea deschisă a acestora în orice context ar ajunge să îmi încalce nevoia de intimitate, de spațiu unde nimeni nu are acces și deci nu mă poate judeca sau răni. Dar cum este aproape imposibil să decizi în mod riguros când și în cine pot avea încredere, singura soluție de protejare a intimității ar fi să blochez totalmente manifestările de încredere. Retezând răul din rădăcină, adică ștergând cu buretele manifestările vulnerabile, îmi apăr spațiul vital.

Și oricum, până la urmă ar fi mai bine să acceptăm că cel mai important e să te descurci singur. Pentru că dacă te descurci singur ești independent, ești capabil, ești în putere. Poți lua contact cu ceilalți, dar limitat, cu siguranță nu într-atât încât să ajungi la momentul în care ai putea avea nevoie de ajutor. Pentru că a accepta ajutorul nu înseamnă doar a fi slab, ci e ca și cum ți-ai scrie în frunte că ești slab, iar astfel ceilalți te pot juca pe degete după bunul lor plac.

Se poate concluziona că e mai bine să fii singur decât să te simți slab într-o lume care așteaptă orice prilej de a profita de neajutorările tale.

Vă recunoașteți în aceste moduri de a înțelege raportarea la sine și la ceilalți? Împărtășiți măcar într-o anumită măsură teama de a vă fi demascate vulnerabilitățile atât în fața propriilor ochii cât și în ai altora?

Dacă da, atunci cel mai probabil aderați la unul dintre cele patru mituri ale vulnerabilității:

(1) orice vulnerabilitate este o slăbiciune;
(2) eu pur și simplu nu sunt vulnerabil;
(3) vulnerabilitatea înseamnă renunțare la intimitate;
(4) trebuie să te descurci de unul singur.

Articol recomandat

Toate au în comun ideea vulnerabilității ca fragilitate inacceptabilă și deci ca ceva ce nu vrem nicidecum să acceptăm cu privire la noi înșine și cu atât mai puțin să fie în văzul lumii.

De ce ne ascundem imperfecțiunile?

Brené Brown discută fiecare dintre aceste mituri în cartea sa Curajul de a fi vulnerabil. Pornind de la propriile experiențe care i-au asigurat o mai bună auto-cunoaștere și de la insight-uri corespunzătoare, de la mărturii ale celor apropiați, dar și ale altor oameni obișnuiți, autoarea discută despre tendința secolului XXI de a respinge emoțiile tocmai datorită legăturii lor intrinseci cu sentimentul de vulnerabilitate – acest sentiment care nu ne place și de care fugim.

Deși atât de diferiți, se pare că cei mai mulți dintre noi împărtășim, explicit sau nu, atașamentul față de aceste credințe negative cu privire la vulnerabilitate.

Într-o manieră foarte convingătoare tocmai datorită faptului că nu pretide că ar deține vreun adevăr incontestabil, Brené Brown spune lucrurilor pe nume și ne arată beneficiile pașilor mici către soluții mari: să acceptăm ceea ce este cel mai uman în noi, respectiv imperfecțiunile și vulnerabilitățile.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus