Atunci când un cleric apucă condeiul, ai crede că rezultatul va fi o operă încărcată de pilde și învățături, nu tocmai ușor digerabilă. Nu e cazul lui Ruth Ozeki. Această preoteasă Zen budistă care s-a apucat de scris la 40 de ani a izbutit să creeze literatură mare. Cel de al patrulea roman al său, Cartea formei și a vidului (tradusă admirabil în limba română de Edith Negulici), a fost răsplătit cu Women’s Prize for Fiction/2022 și continuă să primească elogii și să încânte.
Cuprins
Ce are să-ți transmită acest roman
Kenji Oh, un japonezo-coreean stabilit în SUA, clarinetist de jazz care lucrează nopțile cu trupa sa, fumează iarbă și bea, se întoarce mahmur acasă în zorii ultimei sale zile. Cade semi-adormit, semi-leșinat pe aleea din spatele casei, printre gunoaie, iar acolo e călcat, din neglijență, de un camion. Omul lasă în urmă o soție tânără, Annabelle, și un băiat de doisprezece ani, Benny. Cartea formei și a vidului este povestea traumei în care se afundă Annabelle și Benny, tot mai aproape de vârtejul hipnotic al patologicului.
Annabelle lucrează de acasă pentru o agenție de monitorizare a mass-media și își trăiește ziua de lucru sub bombardamentul negru al ultimelor știri (de regulă catastrofice) de pe planetă; cum compania îi impune să arhiveze sursele zilnic, în casă se acumulează curând munți de saci menajeri ticsiți cu tipărituri, CD-uri și DVD-uri, pornirea femeii de a acumula posesiuni materiale crește cu lăcomie de tumoare canceroasă, iar diagnosticul de colecționism maniacal se impune spre jumătatea cărții, în cabinetul dr. Melanie. Benny, pe de altă parte, începe să audă voci. Voci de entități inanimate, voci de obiecte: un adidas, o frunză de salată, un geam, o cămașă, cifrele de la ora de mate, o foarfecă ce-i cere imperios să o înfigă în gâtul profesoarei… Problemele la școală apar prompt, iar Benny intră, cu diagnosticul de „tulburare schizoafectivă”, în circuitul unei îngrijiri psihiatrice prea puțin atente la persoana pacientului și prea rigide în urmărirea scopului strict clinic de a-l „ține sub control” prin medicație.
Dar Ruth Ozeki, ea însăși „beneficiară”, pe când era adolescentă și a avut o cădere nervoasă, a unei internări la psihiatrie, nu e dispusă să ne lase să punem etichete cu ușurință. Documentându-se pentru povestea lui Benny, a luat legătura și a discutat cu diverse grupuri și comunități de persoane care „aud voci”. (Ea însăși, copil fiind, auzea în mod repetat vocea tatălui ei, în primele șase luni după moartea acestuia.) Și ne amintește că „auzitul vocilor” tinde să fie văzut ca normal în cazul artiștilor, dar anormal în cazul schizofrenicilor. Atunci, ce înseamnă de fapt „normal”? Este, susține Ozeki, un simplu construct social. De aceea, scriitoarea preferă ca în loc de diagnostice psihiatrice să vorbească despre neurodivergență.
Iar de aici se deschide poarta fermecată către tărâmul aiuritor de frumos al poeziei. Înrudindu-se fabulos cu alte mari romane cu „nebuni” (de pildă, Zbor deasupra unui cuib de cuci sau românescul Viața și opiniile lui Zacharias Lichter), povestea lui Benny aglutinează o comunitate pestriță, suprarealistă și de-a dreptul minunată de țicniți, marginalizați și paria, dintre care formatori (și salvatori) pentru orfanul adolescent sunt fascinanta artistă freegană Alice/Aleph și bătrânul vagabond filosof Slavoj/B-man. Sub înrâurirea lor, „normalul” se lasă intens interogat: oare adevărata nebunie nu este consumerismul vorace prin care ne secătuim planeta? Oare cu adevărat rezonabil, etic și drept nu este să trăiești în stilul minimalist al homeless-ului, recuperând și reciclând pe linia strictului necesar? Oare nebunește nu e de fapt să fii psihiatru și să nu-ți asculți pacientul sau să fii asistent social total lipsit de empatie? Și nu e oare „nebunia” un bilet de acces către libertate absolută, iar „normalitatea” – sclavie și robotizare? Și ce vindecă realmente „nebunia”: psihiatria sau poezia?
Chemarea lui Ruth Ozeki este spre poezie. Poezia unei omenii – și a unui omenesc – pe cale de dispariție, dar negreșit recuperabile. Acest roman lejer filosofic cu intenție terapeutică și principii religioase budiste înfruntă temerar o sumedenie de probleme contemporane: sănătatea mintală la adolescenți, dependența de shopping, anxietatea și depresia la adulți, acumularea gunoiului, bullyingul, abandonul școlar, sedentarismul și obezitatea. Întrucâtva roman à thèse, cartea este o critică neînverșunată a societății de consum, a obsesivei civilizații materiale pe care încă, nesăbuit, ne-o construim. Ni se semnalizează, în fapt, o criză spirituală direct proporțională cu „acumulaționismul” material pe care-l practicăm. Ca alternativă, prin vocea lui Alice/Aleph ni se propune în Epoca Antropocenului orientarea înspre un viitor post-materialist simplificat până la esențial. O eră a omenescului în toate împărtășit – de la masa de prânz la traumă sau, dimpotrivă, fericire. Omenescul, literalmente, al com-pasiunii, al trăirii-împreună.
Ce are să-ți placă cel mai mult la acest roman
1) Cartea formei și a vidului e structural ludică: autoarea se joacă cu vocile narative, trecând ștafeta povestirii de la Benny la cartea lui Benny și chiar la o muscă ce-l observă pe Benny atunci când acesta e prost dispus, abstras sau prea sedat; se joacă cu personajele, indicându-l discret în vagabondul poet-filosof sloven B-man/Slavoj pe filosoful sloven la modă Slavoj Žižek, evocând-o prin Aikon și a sa carte Miracolul ordinii: cum te poate ajuta vechea artă Zen să faci curățenie și să-ți schimbi viața pe autoarea japoneză mondenă Marie Kondo, cu a sa metodă de „debarasare de troace” KonMari, și inserându-se chiar pe sine ca personaj secundar într-un separeu al bibliotecii publice unde se refugiază Benny oricând poate; se joacă, de asemenea, cu genurile literare, alternând ficțiunea și non-ficțiunea, încorporând în textul romanului fragmente de, chipurile, literatură de dezvoltare personală. O joacă mereu vioaie delicioasă pentru intelect!
2) Ce reușește magistral, memorabil Ruth Ozeki să facă în Cartea formei și a vidului este să descrie acumularea de obiecte din casa lui Annabelle, sinecdocă pentru civilizația preaplinului material în care trăim: presărate cu regularitate pe parcursul poveștii, umplu treptat până la refuz decorul ziare vechi, decorațiuni ieftine și kitschuri, aparatură electrică și electronică, colaci de cabluri, ambalaje de mâncare la pachet, pungi mototolite de chipsuri, mormane de țoale și munți de saci menajeri burdușiți cu troace. Enumerările acestea reușesc să transmită o senzație aproape fizică de sațietate-spre-greață. Ce mod mai eficient de a critica societatea de consum și beția excesului în care trăim?
3) Imaginația pe care Ruth Ozeki o investește în Cartea formei și a vidului ridică arhitecturi fantastice, creează spații fabuloase: aleea întunecată din spatele casei lui Benny, unde tronează tomberoanele, proiectând umbre aproape mitice, în contextul colecționatului maniacal al lui Annabelle, pe care mișună prin noapte almodovarieni lucrători sexuali cu peruci extravagante și rochițe sclipitoare în culorile naționale, și unde se produce însăși geneza poveștii (moartea lui Kenji); hala industrială unde se adăpostesc iarna vagabondul Slavoj, cu trena lui kilometrică de hârtie pe care urmează a așterne poemul-fluviu de-o viață Pământul, și artista anti-sistem Aleph, cu instalațiile ei precare, dezafectate, la care reușește totuși să-și meșterească colecția de globuri eshatologice – o anti-artă cu mesaj de plumb; și, mai presus de toate, Biblioteca Publică (inspirată, precizează Ozeki, de Vancouver Public Library), cu cele nouă etaje rânduite pe domenii de cunoaștere, pasarela șubredă, bătută de vânt, care ispitește la sinucidere, subsolul unde ciugulesc noaptea vagabonzii mâncarea rămasă de la angajați și cosmicul atelier de legătorie unde Benny trăiește epifania supremă – cu totul, un univers în sine, halucinant de semnificativ.
4) Criticii remarcă la Cartea formei și a vidului un umor „calm, sec, metodic”, iar Ruth Ozeki recunoaște că are un simț al umorului ciudat: „Reversul oricărui lucru trist e de obicei amuzant. Nu degeaba pune Shakespeare clovni în tragediile lui. Totul e comic și totul e de asemenea foarte trist. Ambele în același timp.” Într-adevăr, povestea lui Benny și a lui Annabelle consemnează în repetate rânduri prăpăstii între viziuni, ne-înțelegeri teribil de mari și de dramatice care sfârșesc însă într-un zvâc comic. Lăsând de regulă ecoul hilarității să răsune îndelung, aproape meditativ, la final de capitol. Extrem de sănătos și… de adevărat.
11 fragmente reprezentative
• „Era primăvară, ploaia scuturase florile de prun din copaci, iar petalele roz‑pal zăceau pe pavajul umed. Deasupra, pescărușii țipau și se învârteau tot mai sus, conduși de curenții de aer. Din perspectiva lor, umbrela roșie de dedesubt trebuie să fi semănat cu ochiul roșu al unui șarpe care‑și croia încet drum prin orașul umed. Corbii stăteau mai jos, urmărind alaiul mai îndeaproape, zburând printre copaci, cocoțați pe felinare și pe cablurile de înaltă tensiune. Până acum, trupa ajunsese în formație aproape completă și, pe măsură ce îndoliații înaintau prin ploaie, muzicienii interpretau imnuri funebre și beau din sticlele învelite în pungi, pe care le făceau să circule, în timp ce prostituatele și drogații se învârteau în drumul lor ca niște gunoaie împrăștiate de vânt.”
• „Casa lor, jumătate dintr‑un duplex, era veche și mică, cu o chicinetă, o cămară și o sufragerie la parter, iar la etaj, două dormitoare și o baie. Singurul loc în care avea spațiu să amenajeze un birou destinat muncii la domiciliu era sufrageria. De-a lungul pereților, Kenji construise rafturi, pe care își ținea echipamentul audio, instrumentele muzicale și discurile. Toate cărțile ei, articolele de artizanat și colecțiile eclectice – jucării de tinichea și păpuși de porțelan, flacoane vechi de medicamente și vechi cărți poștale din vacanțele altora – erau înghesuite pe rafturi, iar cenușa lui Kenji își găsise loc tot acolo. Annabelle nu apucase niciodată să amenajeze cum se cuvine un altar budist, așa că cenușa fusese așezată pe raft, îndesată într‑o cutie de pantofi plină cu un teanc de fotografii amestecate.”
• „Vă rog, șoptește el. Vă rog, tăceți! Dar vocile îl ignoră. Tot drumul până la școală și apoi pe parcursul orelor, vocile mormăie neîncetat, așa că-i e imposibil să rămână atent. Uneori șoptesc discret, o șoaptă atât de delicată, încât aproape uită de ele, așa cum uiți că ai frigider, deși zgomotul lui se aude constant în fundal. Apoi, din când în când, un singur strigăt ascuțit sfâșie tăcerea, făcându‑l pe Benny să înghețe oriunde s‑ar afla, pe hol, în clasă, în sala de sport. Privește cu atenție în jur. Vocile par să vină din afara lui, chiar peste umărul drept, dar nimeni altcineva nu pare să le audă. Se prefac? Sau totul e doar în mintea lui? Se aud dinăuntru? Sau de afară? Care e diferența și cum îți dai seama? Când un sunet pătrunde în corp prin intermediul urechilor și se contopește cu mintea, ce se întâmplă cu el? Mai este un sunet sau devine altceva? Când mănânci o aripioară de pui, un ou sau un copan, în ce moment nu mai este o găină? Când citești aceste cuvinte pe pagină, ce se întâmplă cu ele când devin parte din tine, cititorul?”
• „La început, înainte de a exista viață, când lumea lucrurilor era întreaga lume, fiecare lucru conta. Apoi a apărut viața și, în cele din urmă, și‑au făcut apariția și oamenii cu creierul lor cel mare, frumos, împărțit în două emisfere cerebrale și cu degetele lor opozabile inteligente. Nu s‑au putut abține și era doar o chestiune de timp până să stârnească o ruptură, împărțind materia în două tabere, Inventatele și Neinventatele. De‑a lungul următoarelor milenii, schisma a crescut. Șovăielnic la început, haotic – un vas ciobit aici, un vârf de săgeată acolo, o mărgea, un topor de piatră, o secure –, oamenii și‑au croit drum prin lumea materială, prin lut, piatră, stuf, piele, foc, metal, atomi și gene și, încetul cu încetul, au devenit creatori mai buni. Impulsionate de puterea cortexurilor prefrontale, motoarele imaginației și‑au amplificat forța până când, în salturile spectaculoase a ceea ce am ajuns să numim progres, cele Inventate s‑au înmulțit și au surclasat lucrurile Neinventate, reduse astfel la statutul de simplă resursă, o clasă de sclavi amărâți, care urma să fie colonizată, exploatată și transformată în altceva mai pe gustul oamenilor.”
• „În după‑amiaza aceea, o vrabie în zbor s‑a izbit puternic de geamul sălii de clasă a lui Benny. POC! Capetele elevilor s‑au întors deodată s‑o privească, dar vrabia căzuse și zăcea pe trotuarul de beton. Înțelegând că era doar o pasăre, și nu un atentat terorist, elevii nu s‑au ascuns sub bănci sau în dulapuri. Se obișnuiseră cu moartea, iar asta era doar o întâmplare lipsită de importanță. Nu era nimeni care să pândească sălile de clasă cu arme automate la purtător, spade sau săbii laser, nu era niciun masacru sângeros, nimic nu a rămas pe fereastră cu excepția unei pete maronii cu pene pufoase lipite de sticlă, prea mică pentru a fi observată. Elevii s‑au întors la preocupările lor. Fereastra a observat totuși și a început să scâncească. Profesoara a continuat lecția. Geamul de sticlă a început să vibreze pe măsură ce strigătele ferestrei deveneau tot mai stridente. Benny a scrâșnit din dinți. Încetează! i‑a șoptit, iar când fereastra a refuzat, Benny s‑a ridicat din bancă și s‑a dus să implore geamul. Cum plânsul a continuat, Benny a început să bată cu pumnii în geam. De data asta, a fost trimis în biroul directoarei.”
• „Probabil ăsta era talentul ei, s‑a gândit, să vadă frumusețea în lucrurile mărunte și, dacă da, atunci era recunoscătoare.”
• „Când construcția a fost finalizată, biblioteca arăta așa: (( BIBLIOTECĂ )) Ca elaborare semiotică, designul nu este subtil. Unii l‑au numit chiar demn de dispreț. Totuși, situația nu a rămas așa. Noul ansamblu a fost numit Library Square, în ciuda structurii sale categoric ovale. Pereții eliptici de sine stătători se împletesc cu șiruri de arcade, într‑un straniu omagiu teatral adus Colosseumului roman. Esplanada, cuprinsă în incintă, conține un lanț de magazine în franciză: o cafenea, o băcănie, un chioșc de ziare, un Papaya Joe’s și o pizzerie Flying Pie. Scaunele metalice și mesele din cafenea delimitează suprafața. Aici, în Library Square, totul pare suprarealist. Cititorii și clienții se deplasează ca niște somnambuli. Funcționarii cu telefoanele mobile se plimbă în sus și‑n jos și vorbesc singuri. Oamenii fără adăpost se adună la mese ca să se adăpostească de ploaie. Timpul încetinește. Porumbeii ciugulesc și uguie. Sunetul răsună printre arcade.”
• „În biblioteci se petrec lucruri stranii, Benny. Biblioteca Publică este un sanctuar de vise, iar oamenii se îndrăgostesc aici tot timpul. Probabil nu crezi, dar este adevărat. Cărțile sunt rodul dragostei, până la urmă.”
• „– Dă‑mi voie să‑ți spun ceva despre poezie, tinere elev. Poezia este problema formei și a vidului. În momentul în care am așternut un cuvânt pe pagina goală, mi‑am creat o problemă. Poezia care apare este forma care încearcă să găsească o soluție pentru problema mea. […] Sigur, în cele din urmă, nu există soluții. Doar mai multe probleme, ceea ce e un lucru bun. Fără probleme, n‑ar exista poezii. […]
– Despre asta scrii? Despre problemele tale? […]
– Nu atât despre problemele mele, cât mai ales despre problemele lumii. Ascult și notez ce aud.”
• „Crezi că este un bătrân vagabond nebun, dar nu e. Slavoj este poet. Și filozof. Și profesor. Și nu el este nebun, Benny Oh. Nebună este lumea în care trăim. Capitalismul este nebun. Neoliberalismul, materialismul și consumerismul nostru dezastruos sunt nebune. Nebună este nenorocita de meritocrație care îți spune că e greșit să fii trist și este vina ta dacă suferi, dar uite, capitalismul te poate vindeca! Toarnă pe gât pastilele astea minune, mergi la cumpărături și ia‑ți niște lucruri noi! Medicii, psihiatrii, corporațiile și Big Pharma fac miliarde de dolari spunându‑ne că suntem nebuni și apoi ne vând așa‑zisele lor remedii. Asta este nebunie curată…”
• „… Benny stătea întins pe spate, cu brațele întinse pe lângă corp, încercând să nu tremure în timp ce privea în sus, într‑un pustiu mai mare și mai întunecat decât orice văzuse vreodată. Erau stele, dar se aflau la milioane de ani‑lumină distanță și acolo era luna, doar o mică sferă palidă în întuneric. Uneori treceau avioane cu luminile îndreptate spre Asia și mai erau și sateliți – sateliți meteorologici de pe orbita joasă a pământului, sateliți de telecomunicații, GPS și de supraveghere militară, înconjurând globul în mega‑constelații, ca niște planete strălucitoare într‑o misiune. Lui Benny i se păreau frumoase, dar B‑man avea un dinte împotriva lor. Este sfârșitul cerurilor întunecate, spunea el. Sfârșitul astronomiei. Ptolemeu, Copernic, Galileo ar plânge dacă ar vedea toate astea și resturile spațiale orbitând în jurul Pământului ca un nor gros de țânțari – motoare de rachete vechi, nave spațiale moarte, sateliți și arme distruse; saci menajeri rusești de la stația spațială Mir; ca să nu mai vorbim despre toate lucrurile obișnuite pe care oamenii le pierd, cum ar fi o mănușă, o cheie sau o periuță de dinți. Spațiul cosmic e un depozit de vechituri, declara B‑man. Pe vremea când era copil în Slovenia, nu existau resturi în spațiul cosmic. Spațiul cosmic era curat ca lacrima.”
Romanul „Cartea formei și a vidului” costă 80 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.