Există cărți care fac figură aparte în peisajul literaturii contemporane, populat masiv de thrillere, romane istorice sau romane de dragoste. Cărți care, în loc de deznodăminte, catharsis și rezolvări, au menirea de a rămâne esențialmente deschise interpretării. E în menirea aceasta un pact cu cititorul: înțelegerea că el sau ea vor completa sensul operei prin propriul lor act hermeneutic care e, nu mai puțin, un act creator. Și nu e oare aceasta înțelegerea care definește prin excelență literatura? O carte din portofoliul literar contemporan ne recheamă în mod special la acel pact: este Insule de pace / Peaces, de Helen Oyeyemi (traducere Oana Zamfirache, redactor Maria Petricu). Să o ascultăm și să o urmăm.
Cuprins
Profil de autoare
Născută în Nigeria, strămutată și naturalizată la Londra, Helen Oyeyemi e un copil minune al literaturii de azi, o tânără promisiune care a confirmat cu vârf și îndesat. Și-a scris primul roman, The Icarus Girl, la 18 ani, când învăța pentru bacalaureat; o agentă literară a citit primele 20 de pagini și l-a vrut imediat pentru publicare. Au urmat, în ritm susținut, în doar 16 ani, două piese de teatru, un volum de proză scurtă și nu mai puțin de șase alte romane. A urmat, de asemenea, recunoașterea: Premiul Somerset Maugham (2010), includerea pe lista Granta a Celor Mai Buni Romaniceri Britanici (2013) și PEN Open Book Award (2016).
Oyeyemi pare acel gen de scriitoare pentru care scrisul nu e o meserie, nu e un stil de viață – e felul de a fi. Mărturisește că s-a pornit pe scris copil fiind, ca reacție pur emoțională la felul în care Louisa May Alcott a tranșat soarta unora dintre personajele sale din Fiicele doctorului March: „Am fost așa supărată că Beth a murit și că Jo și Laurie nu s-au măritat. Așa că am tăiat fragmentele respective și am scris alte deznodăminte. Apoi am continuat cu povești proprii și nu m-am mai uitat înapoi”. Ce își dorește, mai presus de orice, ca autoare, este să scrie cât de multe cărți i se permite să publice.
Citind confesiunile acestei tinere prolifice despre cum scrie, prinde contur imaginea unei zeițe creatoare excentrice, plină de fascinante ciudățenii: scrie de obicei în pat, înconjurată de perne, în apartamentul ei din Praga. Un roman îi ia cam cât o sarcină, cu patru luni de scris intens, una de pauză și apoi alte patru pentru finalizare. Îi place să spună că atunci când se apucă de scris „intră în peșteră”. Își anunță cunoscuții că va dispărea o vreme. Închide telefonul și nu mai păstrează legătura decât cu familia, sporadic sau cu întârziere. „E ca și cum aș fi moartă”, explică, „pentru că nimeni nu mă vede și nu are vești de la mine”. Și deși e greu și se simte foarte singură când lucrează la câte o carte, îi place și nu ezită să se recompenseze în felul său original pentru treaba bine făcută: „Nimic nu se compară cu un ceai kombucha sorbit din pahar de șampanie pentru a sărbători terminarea unui capitol”. Adoră ceaiul. Are o colecție de unsprezece ceainice. Și mai colecționează chei. Iar animalul ei de suflet este elefantul (îl simte ca pe un spirit înrudit). Pisicile nu-i plac, că nu le poate descifra intențiile.
Facerea unui roman bizar
Înainte să înceapă lucrul la Insule de pace, Oyeyemi tocmai se convinsese pe sine că n-avea să mai fie niciodată cu nimeni și că urma să-și petreacă restul vieții singură.* Medita cu oarecare insistență la cum se despart cuplurile, la cum unul întoarce spatele celuilalt, se desprinde și-și vede de viață, în vreme ce celălalt poate nu e de acord cu despărțirea și nu o vrea, și rămâne în continuare în relația de-acum retezată și moartă: prins într-o dragoste-fantomă ca într-o fantomatică viață paralelă… Se gândea cum o relație e ca o călătorie cu trenul: în marea noastră căutare a Perechii, ne însoțim cu câte o pereche pentru doar câteva stații pe care le lăsăm în urmă pentru a ne continua neabătut drumul cu finalitate de fapt foarte incertă. Așa s-a născut ideea (ba poate chiar nevoia) de a scrie acest roman în care autoarea îi trimite pe Otto și Xavier, doi îndrăgostiți care tocmai și-au formalizat într-un fel relația, adoptând același nume de familie, într-o călătorie cu trenul către o destinație necunoscută.
Povestea a necesitat documentare: Oyeyemi a întreprins multe călătorii cu trenul prin Europa înainte de a se apuca de lucru la acest volum, și a ținut în mod expres să producă „a train story” – un roman cu tren, subspecie romanescă cu care s-au jucat magistral și Agatha Christie (în, desigur, Crima din Orient Expres), Zola, Dickens, Paul Theroux, Ian Marchant, Matthew Engel ș.a. Pentru că o călătorie cu trenul are mistica ei aparte (acea „melancolie irezistibilă a trenurilor, fiecare călătorie fiind un salt în necunoscut”, după cum reflecta Proust). Și fiindcă această subspecie literară în sine are regulile ei, dintre care esențială este aceasta: în tren se petrece un mister (o crimă, o dispariție), iar el trebuie elucidat până la finalul călătoriei.
Dar când a respectat Helen Oyeyemi regulile? Dimpotrivă. În loc de intriga elaborată de o Agatha Christie pe coordonatele cristaline ale logicii și-ale gândirii raționale, constatăm în Insule de pace transgresarea repetată și cu princiară dezinvoltură a uzanței verosimilitudinii respectate în genere cuminte de mai toți scriitorii muritori de rând. Aici, scriitura e mercurială, intriga – ireală, atmosfera – jungiană, personajele – întrepătrunse precum contururile siluetelor dintr-o acuarelă peste care a cernut o bură de noiembrie. Nu există crimă sau dispariție misterioasă; există apariții și un joc de văzut-nevăzut care imprimă povestea pe o țesătură de consistența unei halucinații diafane. Aceasta nu e cartea din care vei pleca cu o lecție învățată soldățește; e un lichid amniotic translucid din care vei (re)ieși derutat/ă, îmbibat/ă de mirare și scăldat/ă în senzații. Arta lui Oyeyemi e arta ademenirii cititorului într-un vis ludic și aromat care persistă, învăluitor, mult după ce ai terminat de citit și ultima pagină.
* întâmplător, după terminarea acestui roman autoarea s-a îndrăgostit
Pe cât e cazul, sinopsis
Otto și Xavier Shin, ambii în vârstă de 38 de ani, ambii cu meserii extravagante (primul e hipnotizator, celălalt – scriitor din umbră) sunt un cuplu fericit. Tocmai au primit cadou de la o mătușă o călătorie de cinci zile cu trenul, pe post de „lună de miere care nu era tocmai lună de miere”. Trenul se numește Ziua Norocoasă și pleacă dintr-o gară obscură din comitatul Kent pe o așa-numită „rută prin munți și pe la lacuri”, cu o destinație al cărei nume pur și simplu nu se distinge bine pe bilet. Trenul, folosit în trecut ca marfar pentru contrabanda cu ceai, este legendar. Și atipic: în loc de numere, vagoanele sunt însemnate cu simboluri – un pumnal, un cărăbuș, o harpă, un zar, o lalea; și au funcții care variază de la normal (Vagon-Restaurant, Vagon poștă) la bizar (Vagon Galerie, Vagon Bibliotecă, Vagon Seră). (Da, suntem încă de la plecare în plin Alice în Țara Minunilor, poveste pe care Oyeyemi recunoaște că o adoră.)
Odată îmbarcați cei doi (cu animalul lor de companie, mangusta Árpád Montague al XXX-lea), autoarea își desface catalogul de personaje ca un jucător care filează o mână de cărți la poker: apar pe rând, spectral ori abrupt, Ava Kapoor, proprietara trenului, care cântă la theremin, are și ea o mangustă numită Chela și urmează să intre în posesia unei moșteniri substanțiale din partea fostului angajator, dacă se menține sănătoasă mintal până la împlinirea vârstei de 30 de ani; Allegra, iubita ei conductoare a trenului, care în trecut i-a făcut rost de slujba ce i-a atras moștenirea; Laura de Souza, un fel de recuperatoare pusă să o supravegheze pe Ava (care împrumutase o sumă consistentă de la un cămătar asiatic) până la încasarea moștenirii; și, din poveștile tuturor acestora, Karel Stojaspal, editor, scriitor, angajatorul acum decedat care i-a lăsat Avei moștenirea, Yuri, un eventual cunoscut al mătușii care le-a făcut cadou voiajul lui Otto și lui Xavier, și, cel mai important, Přem (Přemysl Stojaspal), a cărui existență reală e cât se poate de îndoielnică, și care totuși unește viețile tuturor. Atotprezent, fantomaticul Přem pare să fie „scheletul din dulap” al fiecăruia dintre ei, în feluri speciale pentru fiecare.
Restul, cu povești (cu trenul) în povești (cu trenul), cu dragoste trecute care nu au trecut, cu acte de tandrețe și acte de cruzime, va descoperi cititorul pe cont propriu, în această inimitabilă mostră de literatură la care participi ca la un amețitor festival al neprevăzutului, unde cursul scriiturii te ia prin surprindere la fiecare două paragrafe.
Selecție de pasaje
• „Gara noastră locală este o platformă de transport tipică pentru un sătuc din fundul comitatului Kent. Este prima și ultima stație pentru cele două rute de autobuz ale satului și oricât de hotărâți am fi noi, pasagerii, să trecem repede prin ea, tot zăbovim. Clădirea exercită un magnetism alandala, lăsând impresia că este ruda unui hambar de țară lăsat în paragină. O rudă familiarizată cu infernalul. Iată-l (infernalul de zi cu zi) cum se întrevede în vopseaua decolorată a zidurilor exterioare și iată-l din nou în felul în care ferestrele par luminate cu gaz, în umbrele care descresc în spatele geamurilor sepia. N-ar fi de mirare dacă Lucifer ar avea atârnate pe-acolo niște ciolane de porc, pe care le vizitează din când în când, ca să verifice cât de afumate sunt. Dar, în loc de ciolane venite din iad, găsiți o cafenea în care vi se oferă niște cești de ceai demne de UNESCO.”
• „«Oare asta e viața reală?» –, sunetul vocii lui și împunsătura tandră a privirii mă răneau într-un fel în care numai săruturile lui mă puteau vindeca. Trec zeci de ani în care ești bătut la stroi fără să știi pentru cine treci prin așa ceva. Ești bătut la stroi și nici măcar nu știi dacă omul în grațiile căruia vrei să intri va fi acolo odată ce vei lăsa în urmă calea presă‑ rată de confetti senzorial și de violență emoțională. Și apoi, cumva dă norocul peste tine și chinul se termină și omul ăla chiar există și devii iubitul ăla perpetuu uluit din cântecele de dragoste pe care odinioară le considerai de o falsitate infinită. Chiar se întâmpla. Chiar ne găsiserăm unul pe altul și chiar călătoream împreună – nu era prima noastră călătorie împreună, dar era prima oară când o făceam având același nume de familie.”
• „Ne-am îngrămădit cu toții în vagon ca să aruncăm o privire, trăgând după noi bagajele prin vagoane, în timp ce-l căutam pe al nostru. Și ne-am gheboșit, ne-am lăsat capetele în jos și ne-am lăsat umerii în jos – cel puțin eu și Xavier – odată ce a devenit clar că am intrat într-o încăpere cu susu-n jos. Toate scaunele și mesele erau împrăștiate pe tavan, alături de plasele pentru bagaje, arătând ca și cum ar fi ajuns acolo după ce trenul a făcut un looping deosebit de energic. Tăcerea era fragilă. Auzeam zarva gării și un murmur înăbușit, de parcă motorul trenului ar fi vorbit în somn. O împletitură de sunete care lăsa impresia normalității.”
• „Mi-a atins obrazul cu dosul palmei. Ce amețitoare este această suprapunere a modurilor de viață, împestrițarea subtilă a mâinii lui. Aspră și fină, articulații flexibile, piele tăbăcită. Are mână de om care înoată în mare; în apă, mâna îi devine o vâslă lată. Aceeași mână îi este un ajutor de nădejde o dată pe săptămână, când joacă fotbal și este un portar mai degrabă entuziast decât înzestrat; în aceeași mână cu degete fine acul strălucește atunci când ne coase nasturii de la cămașă. Și acestea sunt doar câteva dintre cuvintele de laudă închinate mâinilor lui Xavier Shin. Pentru mai multe amănunte, a se vedea aria lui Puccini, O dolci mani.”
• „Treaba stă așa: la un spectacol de păpuși există patru tipuri de spectatori – patru filosofii diferite de a te bucura de spectacol. Există cei care sunt atenți doar la acțiunile marionetei: așa e Árpád al XXX-lea, care-și dorește să creadă că silueta este vie într-un fel sau altul. Apoi sunt cei care nu pot și nici nu vor să-și ia ochii de la păpușar (sau să caute dovezile existenței păpușarului, dacă acesta este ascuns): așa e Xavier. Apoi sunt cei care privesc fețele celorlalți spectatori: opțiunea mea preferată, evident, din moment ce eu sunt cel care îi descrie pe ceilalți. Și apoi sunt cei care urmăresc sforile și doar pe ele.”
• „Dacă mă luam după nuanța pielii vizibilă prin sticlă, dădusem peste o Deneuve de culoare. Din Africa sau din Asia de Sud.
–Da. Sigur nu sunteți domnișoara Kapoor? Silueta și-a schimbat poziția. Își tampona fruntea cu un prosop.
–Ei, n-aș spune «sigur», pentru că lucrurile o iau într-o direcție aiurea când ai certitudini. Dar sunt aproape sigură că sunt altcineva.”
• „Pe geam, se vedea cum iarba se preschimbă în apă, apa în beton, betonul în copaci sfrijiți, apoi în garduri vii, cum frunzele devin pietre și apoi frunze din nou, peisajul îmbrăcându-se în același neinspirat gri, maro, negru și albastru în timp ce alerga pe lângă tren, nemailărgind orizontul, ci uniformizându-l. Avea impresia că toate simțurile îi sunt închise cu un mare fermoar ruginit.”
• „[…] apoi a venit și mi-a dat ce compusese: un fel de sonată fără titlu, ca un titirez care încetinea și devenea un menuet rapid și chinuitor. Mi-era puțin teamă s-o cânt în public și m-am întrebat dacă și Prince simte asta uneori. Aveam impresia că oamenii vor rămâne gravizi doar ascultând asta. Bărbați, femei, toată lumea…”
Romanul „Insule de pace” costă 51,75 lei și poate fi achiziționat online de AICI.