Acum citești
Noutăți 2024 în colecția Byblos: supraviețuitoare în atmosfera toxică a antisemitismului – o poveste inspirată de realitate

Noutăți 2024 în colecția Byblos: supraviețuitoare în atmosfera toxică a antisemitismului – o poveste inspirată de realitate

roman despre Holocaust

Atunci când istoria se repetă, literatura are ceva să ne învețe. Inclusiv pe plan social și politic. Iar în climatul actual, când fermentul antisemit tinde să devină tot mai manifest, un roman care devoalează cu acuitate și tragism procesul de coagulare al antisemitismului de la începutul aparent neglijabil la capătul extrem, de la hărțuire la pogrom, este un roman care pur și simplu trebuie citit. El se intitulează Hana, este scris de autoarea cehă Alena Mornštajnová și tradus cristalin în limba română de Gabriela Georgescu (coperta Gabi Toma, 320 de pagini).

Lecții pentru un prezent echilibrat dintr-un trecut nefast

Mira are nouă ani și e o fetiță dezghețată. Atât de dezghețată, încât atunci când are chef să meargă la râu iarna, cu prietenii, ca să se dea pe sloiurile de gheață, o duce mintea să îi servească o minciună mamei sale care altminteri nu i-ar fi permis o joacă atât de riscantă. Deoarece cade în râu, ajunge acasă leoarcă și minciuna iese la iveală, Mira e pedepsită ca, la ziua de naștere a mamei, să nu mănânce choux à la crème alături de părinți, soră, frate și mătușa Hana. Și așa se face că e singura din familia ei care nu se îmbolnăvește de tifos, a cărui bacterie contaminase apa folosită la pregătirea prăjiturilor.

Rămasă orfană, Mira e luată în îngrijire de o prietenă de-a mamei, Ivana, ai cărei soț și copii o privesc însă cu ostilitate. Înainte de a fi, sub presiunea acestora, „redirecționată” spre un orfelinat, fetița e recuperată de mătușa Hana, care în mod neașteptat a supraviețuit tifosului. Și care este o ciudată: trăiește singură, nu vorbește mai deloc, stă ore în șir pe scaun uitându-se în gol, umblă doar în negru și altminteri cam neîngrijită, nu suportă să fie atinsă, are părul complet alb, la treizeci și ceva de ani, și gura complet știrbă, iar prin buzunare poartă feliuțe de pâine din care la răstimpuri desprinde câte-o coajă și-o molfăie.

În vreme ce soarta orfanei, urmărită în Partea I a romanului, amintește de marile povești dickensiene sau de clasicul roman pentru copii Singur pe lume, misterul felului de a fi al Hanei evită orice posibilă tentă melodramatică, ni se dezvăluie în Părțile II și III cu finețe și totodată cu dramatism, și ne poartă decisiv spre literatura Holocaustului din care mai fac parte romane contemporane precum Tatuatorul de la Auschwitz, Fotograful de la Mauthausen, Băiatul cu pijamale în dungi, Bibliotecara de la Auschwitz ș.a.  

Cine este, așadar, eroina Alenei Mornštajnová? Mira, care narează primele două secțiuni, sau Hana, naratoarea din ultima parte și cea care dă numele cărții? (Cu precizarea că „hana” înseamnă în cehă și „rușine”, și „vină”.) S-ar putea răspunde că, în vreme ce eroine sunt ambele, protagonista acestui roman e una singură: evreica. Cea care, copilă fiind, află că e evreică de la cea mai bună prietenă și că, prin urmare, nu e tocmai bine primită în casa acesteia, căci evreii, nu-i așa?, atrag mereu probleme. Cea care, tânără logodnică fiind, e părăsită de iubitul ei ofițer fiindcă în armată nu sunt bine văzuți ostașii însurați cu evreice. Cea pe care chiriașul o poate insulta și pe care copiii o pot hărțui pe stradă de îndată ce un regim politic anti-iudaic permite și chiar legitimează agresiunea. Cea marcată cu steaua lui David, ghetoizată, batjocorită, exploatată și înfometată la Terezín. Cea zdrobită trupește și sufletește la Auschwitz.

Împletind în mod inteligent și salutar vocea unei fetițe mai degrabă năstrușnice și pline de viață cu a unei femei adulte aflate în comă sufletească, povestea Alenei Mornštajnová folosește relația cauză-efect pentru a lămuri prezentul dinspre trecut, dezvăluind treptat, cu o fluiditate cât se poate de îmbietoare și nu fără efecte-surpriză, legăturile dintre trei familii și felul în care și-au influențat reciproc soarta. E o poveste deopotrivă tandră, sfâșietoare, sobră, atinsă de raze de soare, sumbră și în orice caz trezitoare: căci surprinde cu precizie de ceasornicar metamorfozarea incredibil de lină a concetățenilor în persecutori.

Hana e un roman al antisemitismului de zi cu zi, al microagresiunilor de oră cu oră, al urii etnice ca atmosferă general respirabilă. Un roman în care prigonirea crește ca presiunea într-un cazan cu aburi ieșit de sub control. Ca și în alte romane despre pre-Holocaust, uimesc „paralizia” în fața minciunilor strigătoare la cer, disponibilitatea inepuizabilă pentru speranță chiar și în fața celor mai angoasante și sadice indicii, pasivitatea infinit optimistă cu care victimele regimului opresiv (în primul rând evrei, dar și ne-evrei) lasă să li se întâmple rău incredibil după rău incredibil… Crezând orbește într-o normalitate, un bun simț și o logică pe care antisemitismul ajuns la nazism nu doar că le răsturnase, ci le spulberase crâncen.  

În acest tablou, micile gesturi de solidaritate concitadină, pe care autoarea știe să le creioneze cu caracteristica-i finețe, sunt cu atât mai prețioase – ele vorbesc despre o „istorie mică” mai blândă și mai umană decât urgia „istoriei mari” din anii ’30-’40. În final, Hana e o poveste cu catharsis de-abia schițat, și totuși o poveste cathartică.  

Notă despre autoare

Absolventă a Universității din Ostrava (secția engleză-cehă), Alena Mornštajnová s-a afirmat târziu, la vârsta mijlocie. Traducătoare și autoare de romane și de cărți pentru copii, ea mărturisește că munca de traducere a fost o parte a călătoriei ei spre profesiunea de scriitoare, la care a visat dintotdeauna.

Cele șase romane scrise până acum, traduse în peste 22 de limbi, de la finlandeză și letonă la greacă și vietnameză, au la bază o muncă de cercetare și documentare (inclusiv vizitarea în persoană a locurilor acțiunii) care îi ia Alenei Mornštajnová o jumătate din timpul de lucru. Pentru Hana, de exemplu, cel mai premiat și de succes roman al ei, aflat în curs de ecranizare, autoarea a făcut cercetări despre epidemia de tifos din 1954 și despre comunitatea evreiască din Valašské Meziříčí, orașul de 22.000 de locuitori aflat la 300 de kilometri sud-est de Praga unde se petrece acțiunea romanului, unde Mornštajnová însăși s-a născut și unde, în prezent, locuiește și lucrează ca profesoară de engleză.     

11 fragmente reprezentative

• „Mie îmi era frică de mătușa Hana. Ședea pe scaun ca o cotoroanță în negru și privea în gol. Nu purta niciodată nimic colorat. Și iarna, și vara, peste rochia neagră cu mânecă lungă purta un pulover negru cu buzunare, iar în picioare avea ciorapi negri și ghete până la gleznă cu șireturi. Nu o văzusem niciodată fără basma, ceea ce înțelegeam întrucâtva pentru că, deși nu putea fi foarte bătrână, am observat că de sub basma îi ieșeau fire albe. […] [M]ătușa Hana nu vorbea aproape deloc, doar privea în gol. Așa, ciudat. De parcă se uita, dar nu vedea nimic. De parcă plecase, dar își uitase corpul pe scaun. Câteodată mă speriam că o să cadă brusc la pământ, iar în urma ei o să rămână doar o grămăjoară de haine negre.”

• „Nu mă mai temeam atât de tare de ea, dar mă speria descumpănirea ei.

– O să ne descurcăm, am spus, mai mult ca să mă conving pe mine și m‑am așezat lângă ea. Mă temeam să o ating pentru că știam că nici mama nu avea voie să facă asta.

De sub palmele lipite de față s‑a auzit un oftat. Hana a dat din cap.

– De ce oftezi? am întrebat.

Mătușa Hana și‑a tras nasul, și‑a luat palmele de la ochi și s‑a uitat la mine. Mă enerva o picătură care i se prelingea încet din nas. Eram tentată să scot batista și s‑o șterg, dar nu mi s‑a părut adecvat.

Mătușa a tăcut o clipă, apoi a spus:

– Pentru că acum nu mai pot să mor.”

• „Își legase baticul prea larg, astfel că îi alunecase pe spate dezvăluindu‑i părul. Era alb complet, dar la fel de des ca al meu. Fie mă obișnuisem cu ea, fie se îngrășase un pic în ultima perioadă, căci mi se părea că nu mai are fața atât de lăsată, nici bărbia la fel de ascuțită ca înainte. Dacă ar avea toți dinții, mi‑a trecut prin minte, n‑ar mai arăta așa dezolant. Dar probabil că pe ea n‑o interesa deloc. M‑am strecurat mai aproape și m‑am așezat lângă ea.

– Mătușă?

A durat o clipă până s‑a întors către mine.

– Ce înseamnă să fii evreu?

M‑a privit tăcută, apoi a pus jos cuțitul, și‑a suflecat o mânecă și a lăsat să se vadă un număr lung tatuat pe antebraț. După care s‑a ridicat, nici nu și‑a spălat mâinile murdare de la cartofi și a plecat din nou în camera ei.

Așa că a doua zi i‑am putut spune Jarmilkăi cu inima împăcată că nu sunt evreică, pentru că nu am un număr scris pe braț.”

• „Evenimentele din războiul recent erau încă vii, iar oamenii nu voiau să și le șteargă din memorie. În zilele importante se aminteau numele luptătorilor din rezistență căzuți la datorie, ale comandanților partizanilor și ale celor care îi ajutaseră, se dezveleau monumente pentru eliberatorii sovietici, dar nimeni nu vorbea despre cum dispăruse bunica Elsa și despre întâmplările prin care trecuse mătușa Hana. Din mici bucăți și fragmente am alcătuit imaginea a ceea ce trebuie să se fi întâmplat și am început să intuiesc oroarea prin care i se ștanțase mătușii Hana numărul pe braț și fusese făcută să nu mai știe să trăiască, ci doar să ființeze. Am înțeles de ce purta mereu în buzunar o bucățică de pâine și de ce făcea cale întoarsă când vedea pe stradă o uniformă, dar și de ce am surprins‑o o dată, în primul an de conviețuire, arzându‑mi pijamaua dungată la aragazul din bucătărie.”

• „… în timpul conviețuirii de câțiva ani cu mătușa Hana, secretul care se ascundea în spatele tristeții și ciudățeniilor ei s‑a dezvăluit treptat și încet, ca fundul unui râu care seacă.”

Articol recomandat
roman pandemic

• „Vecinii îi priveau cu curiozitate pe nou‑veniți și erau de acord că Ervin e harnic, iar Elsa e o persoană plăcută. Apoi însă cineva a făcut o observație că evreii încep să se întindă în Meziříčí. Și că le iau munca localnicilor. Și că în ziarele din Lubin s‑a scris că până și cel mai sărac evreu e mai bogat decât un țăran care muncește cinstit. Și că, de fapt, evreii nici nu ar trebui lăsați să servească în armată pentru că vorbesc nemțește și nu sunt cehi adevărați. La urma urmei, chiar și Schön și Rosenfeld ar trebui să se retragă din Sokol, clubul sportiv ceh din Meziříčí… Erau însă puțini cei care împărtășeau această părere, fie și pentru că Reichl, patronul fabricii, era evreu și dădea de muncă multor oameni, dar de ce să‑și facă zadarnic sânge rău, când evreii au fost dintotdeauna un pic suspecți.”

• „Chiar a doua zi, Elsa a mers să se sfătuiască cu avocatul, doctor Lewy. La fel ca Elsa și Ervin Heler, avocatul Karel Lewy renunțase la credința evreiască, fapt care trezea în Elsa speranța nejustificată că va înțelege situația ei. Cu siguranță, și el se simte suspendat undeva între curenți și nu aparține nicăieri. Evreii nu‑l mai considerau unul de‑ai lor, iar pentru ceilalți era de la sine înțeles evreu.

– La ce avocat zici că mergi? se întrebau de obicei.

Iar răspunsul primit era univoc:

– La evreul ăla.

Acesta era un răspuns care cu câtva timp în urmă nu însemna nimic. Dimpotrivă, originea evreiască era o bună recomandare pentru profesia de avocat, deoarece în general se știe că evreii se pricep la comerț și la drept. În ultima vreme, însă, aceste cuvinte căpătaseră o altă conotație, mai periculoasă, iar oamenii le rosteau cu voce joasă, de parcă le‑ar fi fost rușine.”

• „În septembrie 1941, Hana stătea din nou lângă Mutti Greta. Avea capul aplecat peste lucrul manual. De această dată însă nu cosea o monogramă pentru încă o piesă din zestre. Cosea câte o stea galbenă și cuvântul «Jude» scris cu negru pe pardesie, bluze și pulovere.

– Dacă ne‑ați fi ascultat și ați fi plecat la timp, nu ar fi trebuit să umblați acum marcate ca vitele, plângea Mutti Greta, iar Hana observa că mama ei doar dădea din cap și pleca din bucătărie.

– Coase‑o ca lumea, îi atrăgea Mutti Greta atenția Hanei. Nu vezi că acest colț se desprinde? Doar nu vrei ca, pe lângă toate cele, să ne mai înjure lumea și că mergem jerpeliți.”

• În ziua în care Hana a ieșit prima oară pe stradă în pardesiul cu stea galbenă cusută pe partea cu inima, a fost recunoscătoare pentru ciudatul obicei al poporului ceh de a începe munca la șase dimineața [care] acum o ajuta pe Hana să traverseze străzile întunecate fără să fie observată. Femeile de la tapițerie și‑au întors privirile de la steaua galbenă și s‑au prefăcut că nu o observă, ceea ce s‑a și întâmplat după o perioadă. Hana a observat că intră cu ea în vorbă mai des decât de obicei, că vorbesc cu ea și cele care înainte o ignorau și a înțeles că acesta este modul lor de a‑și mani festa dezacordul față de semnul umilitor și că își exprimă sprijinul față de ea. Conștientizând acestea, i‑a fost mai ușor să meargă acasă. Majoritatea oamenilor se prefăceau că nu văd semnul cusut pe haină, unii trecători își fereau vinovați privirea, iar alții o salutau aplecând ușor capul, deși Hana nu‑și amintea să‑i fi cunoscut.”

• „Familia Heler nu mai avea radio, pentru că evreii nu mai aveau voie să dețină aparate radio, însă Hana își amintea bine emisiunile pline de mânie de dinainte de a fi nevoiți să predea radioul, în care evreii erau priviți ca niște oameni fără un stat propriu, care consumă resursele țării gazdă, trăiesc din munca altora și profită de bunătatea celor care lucrează. Ca atare, nu merită niciun beneficiu, de aceea nu primiseră tichete alimentare pentru fructe, pește, carne de pasăre și, de fapt, pentru niciun fel de carne. Hana nici nu‑și mai amintea când gustase ultima dată zahăr, iar noaptea visa pâine unsă cu miere. Însă evreii nu aveau dreptul să consume dulciuri.”

• „Am numai ceață în cap. Uneori e densă, de nepătruns, atât de densă, încât nu o luminează niciun gând. E o stare pe care o consider fericire. Apoi însă ceața se risipește și imaginile revin. Năvălesc asupra mea din toate părțile și nu am cum să scap de ele. Pieptul mi se strânge de teamă, iar plămânii se sufocă. Frica pune stăpânire pe întregul meu corp și îmi înmoaie genunchii. Din ceață ies figuri clare, mult mai clare decât lumea reală. Vorbesc cu mine, strigă la mine, îmi reproșează că încă sunt aici și tac. Nu vorbesc despre ele, vreau să le las din nou să moară chiar și în amintirile mele. Cum aș putea vorbi despre ele? Nimeni nu m‑ar crede. Nimeni nu știe câtă suferință poate să îndure un om.”

Romanul „Hana” costă 59 de lei și poate fi achiziționat online de AICI.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus