Byblos este colecția de literatură a editurii Curtea Veche, cuprinzând în principal roman, dar și proză scurtă sau specii literare de răspântie greu de fixat într-o categorie. Portal către un multivers de lumi imaginare, Byblos te absoarbe în atmosfera perfectă pentru mood-ul tău. Vederi panoramice cu plaje aurii și albastru mediteraneean, societăți din viitorul apropiat mutilate de o idee nemaipomenită, microuniversuri de prieteni cu ticuri, manii și inimi cât casa, dictaturi sud-americane feroce în care sclipește câte un act esențial de omenie, dealurile unduitoare și clădirile cu caracter ale Toscanei, Budapesta interbelică, Praga romantismului târziu – toate acestea, și încă nenumărate alte lumi ți se deschid, pagină după pagină, în Byblos. Sub bagheta magistrală a unui autor de top cum ar fi rușii non-conformiști Viktor Pelevin și Vladimir Sorokin, aiuritorul David Foster Wallace, irepetabila Joyce Carol Oates, tonica Dolly Alderton sau hipnoticii Juan Rulfo și Miguel Ángel Asturias.
Cuprins
Dacă odată cu povestea pe care o citești în Byblos trăiești o viață paralelă, află că în 2023 te așteaptă câteva vieți paralele memorabile!
Super Sad True Love Story, de Gary Shteyngart
Lui Lenny Abramov, un tip de 39 de ani nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu un început de chelie și gusturi mai degrabă old school (gen, cărțile – tipărite pe hârtie!) îi cade rău cu tronc Eunice Park, 24 de ani, nativă digitală cu o trenă frumușică de urmăritori pe GlobalTeens. N-ar fi, bineînțeles, primul bărbat care se-ndrăgostește de o tipă cu 15 ani mai tânără, pentru toate mințile lucide evident incompatibilă cu el. Doar că e primul care o face într-o societate ușor distopică din America mileniului trei. Când țara ajunsă falită e guvernată dictatorial de un partid unic, oamenii sunt obsedați exclusiv de sex și shopping, toată lumea umblă cu un device care stochează toate informațiile personale, iar limba engleză însăși a ajuns, din cauza rețelelor sociale, o colecție stupidă de abrevieri și monosilabe.
Să aibă oare o cât de mică șansă loserul de Lenny? Îți povestește cu sarcasm și, în contratimp, cu tandrețe acest roman premiat cu Salon Book Award (2010) și Bollinger Everyman Wodehouse Prize (2011).
Matrix, de Lauren Groff
Din tăcerile istoriei și patru scrieri care au supraviețuit secolelor, autoarea acestui roman transformă personalitatea Marie de France, poetă la curtea lui Henric al II-lea al Angliei, într-un personaj care intrigă și fascinează în același timp. Suntem la 1158, iar Marie, un munte de adolescentă osoasă cu călcătură grea, voce gravă și trei capete mai înaltă decât s-ar cuveni oricărei domnițe bune de măritat din suita Reginei Eleanor, e expediată la o mânăstire unde domnesc sărăcia lucie și o boală de plămâni incurabilă. Cu un program impus de opt ore de rugăciune pe zi, imperativul smereniei printr-o dragoste supusă exclusiv Cerurilor și perspectiva unei cenușii vieți de devoțiune, rebela novice cunoscătoare a patru limbi străine și pricepută la contabilitate va reuși totuși să își păstreze personalitatea vie și se va impune la conducerea abației, convertind-o într-o înfloritoare utopie feminină. Însă lumea din afară se mișcă, evenimentele se precipită peste habitatul etanș al călugărițelor, iar tentațiile din interior nu-s nici ele ușor de ignorat…
Dacă va rezista sau nu creația feministă avant la lettre a lui Marie aflăm din acest roman istoric scris, într-un surprinzător stil lapidar, la timpul prezent. Una dintre cărțile preferate ale lui Barack Obama (2021), premiată cu Joyce Carol Oates Prize (2022).
Peaces, de Helen Oyeyemi
Atunci când călătorești cu trenul, nu știi exact unde te afli în fiecare moment. Trecerile printr-o stație sau alta, cu numele lor înscrise clar pe indicatoare, te lămuresc și te (re)orientează doar pentru scurt timp, după care parcurgerea necunoscutului continuă. Așa și cu relațiile, explică autoarea acestei povești de cuplu suprarealiste petrecute în tren: folosim relațiile pentru a ne cunoaște, pentru a descoperi cine suntem, cu fiecare ex-partener lăsat în urmă continuându-ne călătoria spre Pereche.
Numai că în această călătorie cu trenul, cu destinație incertă, pe care Xavier și Otto Shin, proaspăt uniți civil sub același nume de familie, au primit-o cadou de la o mătușă, spectre din trecut bântuie prin ciudatele vagoane (vagon-bibliotecă, vagon-seră, vagon-saună). Cine e real și cine nu, dintre cei care se perindă prin fața ochilor însurățeilor, ori cum va supraviețui sau nu relația lor până la sfârșitul eventualei lor luni de miere ne desfide să intuim această scriitoare maestră a misterelor hâtre, care rezistă oricărei categorisiri literare.
Signifying Rappers, de David Foster Wallace și Mark Costello
Într-un iunie de la sfârșitul anilor ’80, David Foster Wallace, as al literaturii americane contemporane de o anvergură intelectuală notorie, participă la o conferință unde muzica rap e declarată violentă, misogină, anti-caucaziană și obsedată de zorzoane. Reacția vehementă a lui Wallace în apărarea rap-ului îl determină pe editorul newyorkez Lee Smith să îl roage pe scriitor să compună un eseu despre genul muzical cu pricina. Cele 20 de pagini lăsate de Wallace pentru feedback colegului de apartament Mark Costello se aleg cu o mulțime de adnotații de tip „Da, dar…” și „Dar dacă…?” Iar eseul, care-ar fi putut purta prea grăitorul titlu „Cum rap-ul, pe care îl detești, nu-i ce crezi, ci e al naibii de interesant, iar dacă-i jignitor, e jignitor în mod folositor, dat fiind ce se-ntâmplă în ziua de azi”, devine un volum scris la două mâini.
Desigur, avem aici doi intelectuali albi vorbind efuziv despre un gen de muzică „foarte auto-centrată, scrisă de afro-americani urbani despre aceiași și pentru aceiași”. Dar nu face oare această pasională cvasi-impostură lectura și mai incitantă? În secțiuni marcate alternativ „D” și „M”, care se continuă uneori prin propoziții lăsate în și prinse din aer, coautorii ne poartă de-a curmezișul scenei bostoniene de rap, cu neobosit entuziasm pentru genul muzical ale cărui rime vorbite pe ritmuri au o funcție esențială: aceea de a spune o poveste.
We Spread, de Iain Reid
Penny este octogenară și se simte foarte, foarte singură. Apartamentul în care a trăit o jumătate de secol cu soțul ei, pictor de succes mort de câțiva ani, e o colecție sufocantă de vechituri cu valoare sentimentală menite să conserve amintirea vieții lor deja trăite. Izolată, bătrâna își petrece zilele pritocind trecutul, resimțindu-și neputințele și beteșugurile, și lăsându-se îmbibată de îngrijorarea ei majoră: să nu cadă pradă declinului cognitiv. Să nu-și piardă memoria. Să nu se rătăcească într-un prezent etern cețos.
Când un mic accident domestic o face temporar incapabilă să se mai îngrijească singură, proprietarul apartamentului o asigură că, pentru acest caz, ea și soțul lăsaseră dispoziții clare: să fie internată în căminul pentru vârstnici Six Cedars. Penny nu-și amintește de acest aranjament, însă acceptă mutarea. Acolo se repune inițial pe picioare, dar lucrurile iau treptat o întorsătură bizară. Ea și ceilalți trei locatari sunt bine îngrijiți, dar nu au voie să părăsească clădirea. La întâlniri de grup sunt încurajați să rămână „pozitivi și productivi”, dar fiecare mișcare le e atent controlată. Și de ce încep să apară picturi de-ale soțului pe pereți? De ce colocatarii se schimbă mereu? De ce coridoarele se lungesc, se îngustează sau se scurtează de la un moment al zilei la altul?
Cu o naratoare fragilizată, o scriitură peticită din propoziții simple despărțite de rânduri libere și o atmosferă tot mai stranie, vei rămâne, cititorule, întrebându-te: mai e Penny lucidă, sau Six Cedars chiar e un loc foarte dubios?
Motherhood, de Sheila Heti
Are titlu de carte de dezvoltare personală, și totuși e roman. Naratoare, însăși scriitoarea. Subiectul: cum hotărăști dacă să faci un copil și să devii mamă, sau să rămâi doar scriitoare.
Ea are 36 de ani și trăiește la Toronto cu el, Miles, care e avocat și are o fetiță dintr-o relație anterioară, nemaidorindu-și neapărat altă progenitură. „Fă copil doar dacă ești sigură că asta vrei”, o îndeamnă mai degrabă neangajant.
Vrea? „E cel mai mare secret, pe care îl țin secret chiar față de mine însămi”, mărturisește naratoarea. L-ar întreba pe Dumnezeu, dar nu găsește decât o cale de a întreba, cu autoironie asumată, Universul: dă cu banul. De două/trei ori cap, „da”; de două/trei ori pajură, „nu”. Pentru orice întrebare conexă aceleia, dar nu pentru aceea. E ca una dintre scriitoarele alea trase la față, fără copii, care nu ies niciodată din casă și sperie lumea? „Da”. Poate face ceva pentru a nu fi totuși așa? „Da”. E rușine să fii așa? „Da”. E pur egoism? „Da”. Există un echivalent masculin al acestei… mă rog, sterpăciuni? „Nu”. Există o figură romantică a femeii artist echivalentă cu figura romantică a bărbatului artist? „Da”. Femeile artist cu copii? „Da”. „Dacă fac un copil, am să fiu și eu ca ele?” „Nu”.
O narațiune-interogație care, pe lângă hazard, apelează și la filosofie, fiziologie și misticism pentru a te purta prin întreaga Vale a Reflecției personale asupra îndemnului primar: „Creșteți și vă înmulțiți.”
Răsfoiește AICI catalogul colecției Byblos de la Curtea Veche, pentru a-ți putea cumpăra online cu ușurință volumele care te atrag.