Și văzându-l pe tânărul acela gesticulând și scuturându-se de râs, zise Regele: “Ăla ori e nebun, ori citește Don Quijote.” (anecdotă din secolul XVII despre Regele Filip al III-lea al Spaniei)
A fost odată ca niciodată, căci de n-ar fi fost, nu s-ar fi citit, un sapiens (care zice-se că avea un bunic neandertalian), tânăr și voinic. Într-o bună zi, stătea încotoșmănat în blănurile lui de lup la marginea unei păduri dese, când din ceruri se desprinse, întâi slab, apoi tot mai sonor, un fâlfâit melodios străpuns la răstimpuri de săgeți parcă de râset ascuțit. Ce să fie? se întrebă omul nostru ancestral. Când, de deasupra pădurii, se revărsă în înalturi un stol de cocori albi, țipând din zbor. Sapiens rămase cu ochii la ei. Tocmai atunci, un cocor se desprinse din brațul drept al V-ului în care zburau și, tăind agil azurul, se instală în fruntea cârdului. Cum văzu asta, fără să știe de ce, tânărul fu cuprins de o bucurie caldă ca un foc în găoacea peșterii, și știu pe dată: curând avea să fie el cel care conducea vânătoarea de mamuți. Cocorii i-o arătaseră.
Așa începe povestea cititului: cu un om care dă unor semne un sens. În cel mai inspirat de etimologie sens al cuvântului: un înțeles, dar și o anumită interpretare; o senzație, un sentiment, dar și o direcție (de acțiune). Așa, deci, începe povestea cititului. (Altminteri… istoria tăblițelor cuneiforme din Mesopotamia Epocii de Bronz, sau a hieroglifelor Egiptului antic, sau a ideogramelor și pictogramelor kanji din Japonia secolului VIII, sau a preacinstitului Johannes Gutenberg, care a dăruit Sfântului Imperiu Roman tiparnița, pe la 1440. Et cetera.)
Cum continuă povestea cititului? Ca un evantai de râuri răsfirate într-o deltă cu șapte brațe, mustoasă precum reflecțiile unui gânditor entuziasmat.
Cine citea. Citeau oameni în toată firea, frânți după o zi de muncă. Citeau, silabisind caraghios, școlari și școlărițe ce urmăreau cu fragedul arătător șirul literelor pe pagină. Citeau bătrâni cu ochelarii proptiți pe vârful nasului, făcând schimb de înțelepciuni cu vreun tom ales. Își citeau îndrăgostiți cu voce tare, să se amuze și să se tot logodească, împărtășindu-și cu nesaț. Citeau coconași cu fețe palide și duduci cu bujori în obrăjori. Citeau mame și tați în sotto voce, cu pitici în pijamale cuibăriți în brațe, sugându-și degetul visători.
Ce citeau. O, citeau povești. Cu fete de moși și de babe, cu prințese, broaște fermecate și împărați înfumurați. Citeau romane polițiste unde detectivul are ticuri și asasinul – sânge-rece. Citeau romane de dragoste din care se scurgeau valuri-valuri de sirop. Citeau cărți horror, să simtă bine cum le îngheață sângele în vine. Citeau filosofie, din aceea care-ți rostuiește gândurile ca gospodina harnică în bucătăria imaculată. Citeau cărți din care aflau cum să facă bani, cum să își vindece o traumă, cum să repereze fake news, cum să spună cuiva „te iubesc”.
Unde citeau. Întinși pe canapeaua presărată cu perne moi. Tolăniți într-o rână în pat. Înghesuiți între doi călători, pe un scaun de metrou. Sus în cer, în avion. Pe un feribot, pe mare. La plajă, lucind de cremă SPF 30; sau 50. În hamace, în fotolii, pe scaune cu spătar drept și pe bănci de lemn, în parc. Pe stații spațiale și în capsule călătoare pe orbita Pământului. Unde nu citeau?…
Când citeau. Seara, la culcare. Amiezile, în vacanță. Dimineața, în drum spre birou. Când erau triști. Când se simțeau singuri. Sau când voiau să se răsfețe. Când aveau nevoie de un companion silențios și deștept. Când le era urât în casa mare și întunecată. Când afară viscolea, iar înăuntru era cald și bine. La un pahar de vin; la o cafea; la un ceai. Și ori de câte ori aveau poftă să învețe câte ceva.
Cum citeau. Repede, zburând prin volum ca rândunelele prin văzduh. Lent, cum se degustă coniacul învechit în butoi de stejar. Mișcând din buze, ca neofiții; ori subvocalizând, întocmai cum susțin studiile științifice că facem. Cu voce tare, dar fără sare și piper, făcându-și ascultătorii să se strecoare afară din încăpere. Cu voce tare și meșteșug actoricesc, ținându-și ascultătorii cu sufletul la gură, cu zâmbete uitate pe buze, ca la Muzeul de Artă.
Cât citeau. O cărțulie într-un ceas, pe nerăsuflate. Treizeci de pagini pe zi – autodisciplinare. Un roman într-o după-amiază întreagă. Toată vara. Toată iarna. O carte pe an… Sau cel puțin zece, ca educații scandinavi. Câteva minute, între două tramvaie. O poezie pe seară. O bibliotecă întreagă, dacă era vorba de vreun Iorga sau Hasdeu. Unul și același paragraf de patru, cinci ori, încercând să dea de capăt unui sens alambicat.
De ce citeau. Fiindcă aveau chef. Sau nevoie. Fiindcă trebuia – din obligație școlară. De plictiseală. Fiindcă altfel s-ar fi simțit părăsiți, înlănțuiți de realitate, vinovați sau inutili. În fine, poate fiindcă nu iubeau nimic mai mult pe lumea asta decât să-și plimbe degetele pe o pagină mătăsoasă, să soarbă din ochi povești frumoase, metafore cu fior și înțelesuri-surpriză, ținând în brațe un obiect de hârtie care putea la fel de bine fi un copil, un prieten sau o iubită. Transpuși altundeva, altcândva.
Cum s-ar putea termina povestea cititului? Cu un roman la propriu incendiar. Un Nero al cărțimii!
Întâi, să spunem că așa grozăvie nu putea ieși decât din mintea unui rus. Nu orice rus, însă. Vladimir Sorokin a încălcat, precum apreciază The New York Times, toate tabuurile socio-politice ale Rusiei de azi. S-a născut lângă Moscova pe vremea sovietelor, însă a refuzat să se înscrie în UTC-ul lor (uniunea tineretului comunist leninist), și-a făcut veacul ca tânăr scriitor în undergroundul moscovit al anilor ‘80 și a reușit să publice inițial în Franța. Debutul în URSS s-a produs și el odată cu relaxarea regimului comunist, în 1989. Iar apoi a urmat ascensiunea: nominalizarea la Booker Prize rusesc, apoi chiar primirea acestuia, premiul Andrei Bely, premiul Gregor von Rezzori. În 2022, Sorokin semnează scrisoarea publică prin care 17 scriitori de limba rusă cer să se spună adevărul despre războiul din Ucraina.
Iar grozăvia despre care e vorba în penultimul său roman, Manaraga (2017), se derulează așa: ne aflăm într-un mileniu trei (d.Chr.) distopic, în care printre varii elemente apocaliptice (cel puțin pentru spațiul european) se numără și acela că s-a încetat cu desăvârșire publicarea de cărți. Iar dintre cele deja existente la momentul acelui eschaton publicistic, marea majoritate au fost distruse în războaie, jafuri și vandalizări, puținele rămase sunt puse la păstrare în biblioteci și muzee. Împrejurări în care apare, printre îmbogățiți, o modă nouă: book’n’grill – grătare (BBQ parties) făcute cu cărți furate din muzee.
Naratorul, un gratargiu de lux, chef de elită, ne face să simțim bine dublul fior al acestei furori: pe de o parte, adrenalina fructului interzis, furatul de cărți printr-o rețea de hoți specializați și traficarea lor pe piața neagră a noii, îngrozitoarei arte culinare; pe de altă parte, palpitația pregătitului ilicit de delicatese precum frigăruile de nisetru sau de bunătăți mai de rând, cum ar fi o ceafă de porc suculentă, la un grătar alimentat cu file din Idiotul lui Dostoievski, Sonetele lui Shakespeare, Bătrânul și marea, Finnegans Wake ș.a., grătar ce-i mistuiește pe Moby Dick și pe Don Quijote ca și cum nici n-ar fi existat vreodată…
Povestea gratargiului de lux e povestea unui călău cu mănuși de mătase. El jupoaie cărțile cu cele mai fine instrumente și cu minuțioasă atenție. Le carbonizează coperțile cu grijă pentru fiecare detaliu al operațiunii, de la momentul ideal pentru aprindere la unghiul perfect de ardere. Un sadic plin de delicatețe ne relatează cum extermină o lume imaginară după alta, o capodoperă după alta, de dragul unor papile gustative profund pervertite etic și spiritual, într-un roman unde mixul de înfiorător și de rafinat, de teribil și de sublim e, recunoaștem cam fără voie, diabolic de seducător.
Din fericire, universul imaginat cu tâlc de Sorokin nu există decât… în cărți. El nu poate fi nicidecum finalul poveștii cititului, care continuă fericită până în ziua de azi. Și dincolo de ea. Open end, happy end.😊