Cartea Mami? Da, dragoste!, scrisă de Antoaneta Opriș – creator de conținut cu experiență în mass-media, relații publice și comunicare și coautor al filmului documentar Colectiv – și publicată la editura Curtea Veche Publishing prezintă povestea experienței sale de părinte, prin prisma discuțiilor avute de-a lungul a 13 ani cu cei trei copii ai săi: Iacob, Timon și Filippa.
Cuprins
Comunicarea onestă, deschisă și fără artificii conturează perfect relația părinte-adult cu toate etapele ei: de la momentele haioase, replici trăsnite și o copilărie fericită, până la lucrurile serioase și responsabilitatea care unesc și sudează o familie.
Antoaneta a fost mamă tânără. Și-a crescut copiii lăsându-se ghidată de instinctul ei, dar și de propriii copii. I-a văzut apoi cum se cațără în copaci, cum se dezvoltă, cum capătă încredere în ei. I-a fugit pământul de sub picioare, dar nu și-a lăsat frica să fie mai mare decât curajul copiilor săi. Este convinsă că a învățat mult mai multe lucruri de la copiii ei decât au învățat ei de la ea.
Experiențele cu ei, în toate formele lor, au transformat-o, au modelat-o, au relaxat-o și au făcut-o să înțeleagă că părinții care îți țin copiii în brațe, nu-i judecă și au încredere în ei au o viață mult mai ușoară.
Discuțiile cu Iacob, cu Timon și cu Filippa sunt de-a dreptul spumoase. Antoaneta se ferește să dea sfaturi – pentru părinți și nu numai. Ea crede că copiii cresc cu lapte, cu iubire și cu respect.
Reporter: Te-ai gândit vreodată, de-a lungul celor 13 ani în care ai tot notat discuțiile avute cu cei trei copii ai tăi, dar și discuțiile dintre ei, că vei ajunge, într-o zi, să le vezi publicate într-o carte?
Antoaneta Opriș: Nu m-am gândit nicio clipă ca voi scrie o carte. Fiecare părinte are o experiență foarte personală cu fiecare copil în parte, darămite cu ei în ansamblu. În urma acestor ani, am rămas cu senzația că, de fapt, nu a fost așa greu. Dar în realitate, a fost și greu. Anii trec foarte repede și copiii cresc și ei foarte repede. Am vrut să nu las să se piardă discuțiile cu copiii și le-am scris pe toate la un loc. Au ieșit multe pagini, cam cât o carte.
Reporter: Între voi patru sunt niște discuții amuzante, niște discuții care arată cât de bine vă cunoașteți și vă completați reciproc. Arată, până la urmă, cât de reali și autentici sunteți, chiar dacă uneori oamenii nu încurajează de obicei o astfel de atitudine.
A.O.: Da, discuțiile cu ei au reușit să mă modeleze mai mult decât a reușit să mă modeleze orice altceva până la vârsta asta. Au fost niște discuții deschizătoare de ochi. Niște discuții în care copiii, în foarte puține cuvinte și în situații foarte simple, reușesc să stabilească adevărul de necontestat. Adevărul evident, indubitabil. Noi, adulții, prin virtutea experienței și prin virtutea multelor bube pe care ni le punem singuri în cap, complicăm lucrurile. Pentru copii, totul este mai simplu: tu aici ai greșit și cu asta basta!
Este mult mai important ce învață adultul de la copil
Reporter: Ce crezi că este cu adevărat important în relația dintre părinte și copil?
A.O.: Eu cred că în relația părinte-copil este mult mai important ce învață adultul de la copil decât ce învață copilul de la adult. De fapt, mie mi se pare că eu am învățat de la copiii mei mai mult decât au învățat ei de la mine. Cumva, cred că am reușit să le transmit copiilor mai degrabă niște chestii nasoale, înaintea lucrurilor bune. Pe când eu de la ei nu am primit nimic rău, am primit numai lucruri care m-au ajutat să fiu mai relaxată și mai bine cu mine și cu ei.
Reporter: Care a fost sentimentul când s-a născut Iacob? Știu că anul acesta face 15 ani.
A.O: În primul rând, eu am fost o mamă tânără, iar acest lucru mi-a dat o inconștiență care este foarte sănătoasă în proiectul mămiciei la tinerețe. Când s-a născut Iacob îmi era foarte clar că nu prea știu ce să fac cu el. Dar, cumva, îmi era la fel de clar că va fi bine. Ceea ce am avut la momentul respectiv a fost un instinct foarte bun. Și i-am dat voie instinctului și, mai ales, i-am dar voie lui Iacob, să mă ghideze în toată treaba asta.
Reporter: Știm cu toții că părinții caută cele mai bune soluții pentru creșterea copiilor. Însă, uneori bucuria venirii pe lume a unui copil se transformă într-un lung șir de întrebări, dileme, temeri despre cum să-ți crești copilul sănătos, fericit, împlinit etc. Mulți dintre părinți apelează la cărțile de parenting. Tu l-ai născut pe Iacob într-o perioadă în care pe piață nu prea se găseau astfel de ghiduri pentru părinți. Cum ai făcut?
A.O: L-am crescut pe Iacob cu ajutorul femeilor mai în vârstă din familie. Întrebând în stânga în dreapta. Întrebând-o pe maică-mea, întrebând-o pe vară-mea, care avea un copil cu doi ani mai mare și bazându-mă foarte mult pe instinctul meu și pe bunul meu simț. Iacob a fost și un copil ușor de crescut, foarte relaxat, foarte vesel. L-am luat cu mine peste tot de la bun început. Îmi aduc aminte când l-am adus acasă cum mă uitam la el. Atunci, mi-am spus: este încă un om aici în casă, o să împărțim și spațiu și tot.
Reporter: Cum ați ajuns la un consens pentru a vă fi bine amândurora?
A.O.: Nu o să crezi, dar am avut o discuție când l-am adus acasă – de fapt a fost un monolog al meu – el dormea pe burtă cu fundul în sus, așa, într-o poziție foarte caraghioasă și eu îi spuneam ca unui prieten vechi că de-acum va trebui să găsim amândoi o variantă să putem trăi unul cu altul și să ne fie bine și mie și lui. Tinerețea îmi dădea o inconștiență mare, dar nu-mi dădea nicio putere de sacrificiu. La 25 de ani, n-ai nicio dorință să te sacrifici pentru nimeni și pentru nimic. Eu am vrut foarte mult să mă distrez în continuare, să nu-mi abandonez plecările la mare cu prietenii, de exemplu. Și m-am hotărât în capul meu că o să fac asta cu un bebeluș în cârcă.
Reporter: Și cum au decurs lucrurile?
A.O: Așa s-a și întâmplat. A mers perfect. Nimeni nu a avut de suferit. Însă nu a fost un efort, a fost o chestie organică. Așa cum copilul mănâncă și doarme acasă, așa mănâncă și doarme oriunde. OK, tu trebuie doar să respecți faptul că îi este foame și că îi este somn. Îi respecți o rutină, pe care tu i-ai format-o, ca să ai și tu la rândul tău o viață. Astfel, totul merge simplu și se întâmplă așa cum trebuie.
Reporter: Momentele acelea pe care le povestești în carte – atunci când Iacob se cățăra în copaci, când tăia lemne cu toporul – ar cam tăia respirația oricărui părinte. Tu ai avut însă curaj să-l lași liber. Crezi că temerile excesive ale părinților ajută sau mai mult încurcă în creșterea copiilor?
A.O.: Cred că este foarte important să rămâi cu picioarele pe pământ și să nu te lași condus numai de temeri, dar nici de propria siguranță. Eu am vrut în primul rând să-i las să fie mândri de fiecare moment de curaj când le-a reușit ceva nebunesc. Asta a fost prioritatea mea, nu frica mea, nu ipoteticul drob de sare.
Eu am fost norocoasă și o s-o tot repet: copiii m-au învățat toate aceste lucruri. Am avut norocul extraordinar că au fost extrem de agili fizic. Pe mine m-a bucurat foarte mult, pentru că a însemnat că eu am fost mult mai relaxată. Există o perioadă istovitoare fizic pentru părinți atunci când copiii încep să se târască, să apuce lucruri, când sunt haotici. Ai mei au fost foarte siguri pe ei. Nu le-au tremurat mânuțele și am avut tot timpul senzația că ei chiar doresc să ia în mână obiectul către care se întindeau.
Copiii se nasc fără frică, ei învață frica de la noi, adulții
Reporter: Dar aventurile în ale cățăratului care îi cam sperie pe părinți. Nu și pe tine…
A.O.: Da, Iacob a început să se cațăre în copaci, pe scări cu aceeași agilitate. Îl găseam în cele mai improbabile locuri. Desigur că mi-a fugit pământul de sub picioare, dar în același timp mi s-a părut extraordinar și am avut epifania asta că, de fapt, copiii se nasc fără frică. Frica este ceva ce ei învață și învață de la noi. Cu cât noi le arătăm mai multă frică, cu atât ei vor fi mai nesiguri și mai temători.
Reporter: Îmi povesteai că au fost ca o cascadă de dușuri reci pentru tine. De ce spui asta?
A.O.: Da, pentru că au fost foarte siguri pe ei și foarte hotărâti în a face orice doreau. Nu puteau fi deturnati și i-am lăsat în pace. Ce vreau să spun este faptul că, lăsați să-și facă treaba, să se cațăre și să-și asume riscuri, copiii devin conștienți de corpul lor.
Cu cât sunt mai corconiți, mai ajutați din spate de cineva, ei devin nesiguri, devin copiii ăia care atunci când coboară de pe trotuar pe stradă își rup picioarele.
Noi pe ai noștri i-am lăsat să facă tot ce aveau ei de făcut și repet: își au singuri de grijă, pentru că au devenit foarte conștienți de corpul lor și viceversa.