(Luana Schidu, director editorial)
Știi ce prinde și mai bine decât o carte bună? Când aceasta e însoțită de o recomandare pe măsură. Pentru că suntem cuminți, primim din când în când mici cadouri de la colegii noștri din redacție: recomandări care sunt, în sine, mostre de talent. Îți insuflă nerăbdarea de a te apuca imediat de carte, dar parcă îți vine să mai citești o dată și cuvintele atât de frumoase care o recomandă.
Oamenii din spatele cărților sunt super dedicați și talentați, și ne împărtășesc cu drag impresiile lor despre cărțile care le-au mers la suflet. Iar de data aceasta cea care le povestește este Luana Schidu, directorul editorial.
Akwaeke Emezi, Moartea lui Vivek Oji
Să fii adolescent e destul de greu. Să fii un adolescent altfel decât colegii și prietenii tăi, într-o lume închisă și deloc tolerantă, să fii înconjurat de iubire, să iubești, la rându-ți, dar să nu-ți poți dezvălui nicio clipă ființa lăuntrică, nimănui, e înăbușitor.
Să-ți vezi singurul copil rătăcind între boală, nefericire și singurătate, să întrezărești o rază de lumină când pare să-și afle un liman și-apoi să-l găsești mort pe treptele din fața casei, ucis de-o mână nevăzută e…
Pornind de la misterul unei morți aparent absurde, Moartea lui Vivek Oji e un carusel de tribulații în jurul identității, a prejudecăților, a iubirii și a relațiilor de familie. Voci diferite dezvăluie, puțin câte puțin, destinul tulburător al băiatului solitar în a cărui lume nu mai izbutea nimeni să pătrundă cu adevărat, dar vorbesc și despre propriile vinovății, neputințe, temeri și nesiguranțe. Romanul, care te ține în mrejele lui de la prima până la ultima filă, deși parcă ai vrea în fiecare clipă să ieși de sub puterea lui, vorbește despre toate astea, dar mai ales despre diferitele chipuri ale iubirii și despre cum, uneori, iubirea care salvează e și iubirea care ucide.
Tânăra autoare nigeriană Akwaeke Emezi creează o armonie subtilă, un ritm măsurat, aproape ca o incantație în acest vârtej de sentimente și idei, iar Alina-Gabriela Rudeanu îi dă glas în românește cu un firesc uimitor, teleportându-ne magic într-o lume îndepărtată – fizic și cultural – pe care o privim cu reținută curiozitate, dar în care, datorită ei, nu ne simțim cu totul străini.
Pentru coperta vibrantă și plină de semnificații avem a-i mulțumi lui Gabi Toma.
Alex. Ștefănescu, Timp retrăit
Alex. Ștefănescu e una dintre vocile puternice ale criticii literare românești. Uneori, inevitabil, e necruțător. Dar e, totodată, carismatic, jovial, bun povestitor. Cu o încântătoare prospețime a privirii, își retrăiește acum crâmpeie din timp, deschizându-ne ferestre multiple spre vieți, personaje și întâmplări din trei sferturi de secol. Privește oameni de demult cu ochii copilului de atunci și oameni de azi cu ochii adultului de acum (din care nu dispare aproape niciodată copilul de atunci). Retrăim împreună cu el iubiri, situații amuzante, ironice sau diafane, nostalgii, tristeți, bucurii. Întâlnim croitori de altădată, ne enervăm împreună cu Tudor Arghezi, înmormântăm idile și ne înfiorăm la înmugurirea altora, stăm în bancă cu Vladimir Găitan, îl ascultăm pe Mihai Șora tăcând filozofic, ne jucăm de-a v-ați ascunselea, mergem în vizită la Monica Lovinescu, plantăm un sequoia gigantic, bem ceai cu Constantin Noica, întâmpinăm Anul Nou sub o ploaie de boabe de grâu, jucăm șah cu Laurențiu Ulici, alungăm graurii cu versuri de Eminescu rostite de Ion Caramitru, ne privim cu neîncredere îmbătrânirea, o urmărim pe Ana Blandiana arbitrând un meci de fotbal, aflăm ce gust au fragile iarna și ciorba de fasole gătită de Ioan Groșan, ne emoționăm amintindu-ne de Radu Anton Roman și primim scrisori de la un cireș…
Și ne dăm seama că viața e compusă din vieți, și ne îndrăgostim de iubirea lui Alex. Ștefănescu pentru oameni și viață și cuvinte, de umorul lui blajin, de inocența lui, de forța descriptivă a unui singur rând, și vrem să mai citim o povestire, și încă una, și am trecut de o sută, dar ce bine că mai sunt, ce bine că seara nu s-a terminat și mai putem rămâne un pic în lumea asta uimitoare, lumea noastră, dar scăldată într-o lumină în care n-am mai văzut-o niciodată.
Vörösmarty Mihály, Csongor și Tünde
Ce poate fi mai încântător, mai bun, mai reconfortant – și mai util, când „vremile ieșitu-și-au din matcă“, decât un basm în care să te pierzi, o feerie care amintește de Visul unei nopți de vară shakespearian, o poveste de iubire, un poem filozofic? E un moment cât se poate de potrivit pentru sosirea în limba română a acestui text superb, ca o bijuterie măiestrit lucrată.
Csongor și Tünde (considerată cea mai bună piesă de teatru maghiară din secolul al XIX-lea) e scrisă în 1830, dar povestea e plasată „pe vremea cumanilor păgâni“, de fapt, într-o lume atemporală, populată de zâne, drăcușori și hârci. Prințul Csongor își găsește ursita, pe zâna Tünde, la poalele copacului fermecat, dar Hârca îi desparte, și el va porni în căutarea fericirii, iar călătoria, presărată cu întâlniri și obstacole de tot felul, se va desfășura pe mai multe planuri (timp și spațiu, real și imaginar, materie și spirit), devenind o căutare filozofică a adevăratei împliniri. Povestea e magică, profundă, vie, plină de haz, vibrație și înțelepciune. Planurile se întrepătrund și se despart, doar spre a se întâlni din nou, dialogul e spumos, de-un farmec pe care-l credeam uitat și care nu-și pierde nicio clipă prospețimea. Mari întrebări (pe care nu le putem ocoli în timp ce-l urmăm cu sufletul la gură pe Csongor în căutarea lui) sunt îmbrăcate în cuvinte irezistibile, iar domnul Kocsis Francisko culege cu migală fiecare dintre aceste cuvinte și ni-l redă într-o limbă română fabuloasă, topindu-și vocea în vocea autorului, cum numai traducătorii dăruiți știu să facă. „Eu n-am făcut decât să-l ascult și să scriu textul așa cum mi l-a dictat“, mărturisește el, vorbind despre Vörösmarty Mihály.
Cum spuneam, dacă vreți să evadați o oră-două din lumea hidoasă a bolii și a războiului, deschideți copertele – miraculoase și ele – create cu emoție de Dora Marian și cufundați-vă în poveste. Dacă „frumusețea va salva lumea“, cartea asta e cu siguranță una dintre armele pe care le va folosi.