Acum citești
Noutate 2023, colecția Byblos: încântătoarea parabolă a unei case cât două epoci

Noutate 2023, colecția Byblos: încântătoarea parabolă a unei case cât două epoci

roman de familie

În peisajul literar contemporan, conturat încă în siajul postmodernismului și populat generos de romane care provoacă abilitățile interpretative ale cititorului prin felurite trucuri stilistice, narative, autoreferențiale, metatextuale, etc., este reconfortant să dai de o carte care spune așezat, clasic, o poveste frumoasă. Sub cerul liber, stăm în lumină este o asemenea carte. În traducerea minuțios lucrată, cu sare și piper tocmai cât trebuie, semnată de Anca-Maria Pănoiu, și redactat de Diana Ilie, acest roman de 432 de pagini demonstrează de ce autoarea lui, Barbara Kingsolver, a meritat, în timp, să câștige Premiul Pulitzer pentru ficțiune și să devină prima autoare distinsă de două ori cu Women’s Prize for Fiction.

Un roman al răscrucilor istorice

În 2015-2016, Willa Knox și familia ei greco-americană – soțul Iano Tavoularis, un profesor universitar optimist incorigibil, fiica Tig, rebelă frustă și ecologistă anti-sistem, socrul Nick, fost martor la Războiul Civil din Grecia, acum muribund, tare de ureche și spurcat la gură, fiul Zeke, impecabil dar ghinionist, și nepotul Dusty, un bebeluș orfan de mamă – locuiesc într-o casă cu trei etaje de pe Plum Street, Vineland (New Jersey), moștenită de la o mătușă.  

În 1874, la aceeași adresă locuiesc profesorul de științe naturale Thatcher Greenwood, împreună cu tânăra lui soție, prețioasa Rose, exigenta lui soacră Aurelia, care reține reflexe snoabe din vremuri socialmente mai prielnice, și nărăvașa, simpatica lui cumnată adolescentă, Polly. Ei o au ca vecină pe Mary Treat, biologă care scrie articole științifice pentru reviste de specialitate și corespondează cu eminenții Charles Darwin și Asa Gray, personalitate istorică reală transformată de Kingsolver în personaj victorian de-o delicioasă excentricitate.

Printr-o tehnică simplă (ultimele cuvinte dintr-un capitol constituie titlul capitolului următor), narațiunea alternează între cele două familii, împletindu-le poveștile cu casa drept structură ce le susține (deficitar) evoluția precum un fundal permanent pe o scenă de teatru unde decorurile de prim-plan se schimbă. Casa, în fapt, personaj „matusalemic” martor decrepit la vremelnicie și la metamorfozele sensului vieții: o clădire precară în curs pronunțat de degradare, care își forțează locuitorii, prin igrasii, dezlipiri de tapet și căderi de tencuială, să-și restrângă tot mai mult spațiul de locuit, refugiați în propriul domiciliu, și care le devorează trecutul depozitat în cutii, la ultimul etaj (fotografii și reviste vechi, jurnale din copilărie, postere din adolescență, rețetarul bunicii ș.a.m.d.), prin infiltrații, surpări de tavan și prăbușiri de acoperiș.

Citim în această casă intenția autoarei (a cărei vână activistă cu greu poate fi contestată) de a chestiona ludic una dintre nevoile de supraviețuire elementare ale speciei omenești, nevoia de adăpost – aici, (contra)pusă în lumina dezastrului ecologic pe cursul fatal al căruia părem să ne fi înscris marea Casă, planeta. Pe de altă parte, casa din această poveste e un simbol al epocilor pe care le locuiesc cele două familii protagoniste: epoci schimbătoare de paradigmă. În prima, fundamentalismul religios se luptă, în bătălii revoltătoare (căci lipsite de scrupule), cu rațiunea, iar religia normată caută să-și mențină dominația asupra științei aflate în ascensiune. În a doua se ridică un tsunami socio-politic de egoism lacom, de rasism vulgar, agresiv, de conservatorism rapace, retrograd și orb la prioritățile ori aspirațiile reale ale lumii și generației de azi – e vorba de ascensiunea lui Trump, foarte transparent camuflat aici sub apelativul „Fleancă-Mare”.

Într-adevăr, romanul acesta invită puternic la extrapolare: o familie e o națiune, o casă e o epocă, un orășel e o țară. Iar extrapolarea odată făcută, ni se arată o Americă în care creaționiștii încă se bat strașnic cu evoluționiștii, o Americă unde imigranții devin rasiști și xenofobi împătimiți, într-o disonanță cognitivă acută, delirantă, unde oamenii cinstiți care fac totul (studii, job, taxe) ca la carte trăiesc afundați în greutăți financiare, prinși într-un sistem de asigurări sociale și de sănătate care îi spoliază, în loc să îi ajute, o Americă a statului care-și lasă cetățenii de izbeliște, atunci când nu-i tratează ca masă de manevră. Și totuși: o Americă a speranței și a salvării. A întoarcerii la simplitatea non-consumistă, a conștientizării responsabile și a soluțiilor ingenioase, a modestiei și decenței, a familiilor diverse și solidare, a dragostei comunitare. Acestea sunt adevărurile pe care le sondează Sub cerul liber, stăm în lumină. Iar dacă marile romane sunt cele aflate în căutarea adevărurilor, atunci acesta e un roman mare.

Ce te va încânta la acest roman

Punctul forte scriitoricesc al Barbarei Kingsolver, este reprezentat, de departe, de personaje. Construite cu meșteșug, ele au ticuri, tâlcuri, idiosincrazii, toane și revelații. Întocmai ca oamenii reali, vii, în malaxorul până la urmă îmbătător al vieții. În „fotografia de familie” a personajelor din această carte, nu percepem sincope, ci complementarități între înjurăturile vârtoase, pitorești ale grecului neaoș Nick și denumirile botanice în latină cu care jonglează Thatcher și Mary, între fandoselile lui Rose și Aurelia și abruptețile revoluționare ale lui Tig. Iar legăturile familiale pe care autoarea le construiește între aceste personaje, prin dialoguri de-o fluiditate și naturalețe admirabile, au consistența energizantă a sevei care hrănește o majestate de arbore secular.

Apoi, calitatea prozei. Scriitura lui Kingsolver este de-o eleganță simplă brodată cu umor ingenios (wit) care aduce puternic aminte de arta victoriană a unei George Eliot (amintită, de altfel, de autoare în secțiunea de Mulțumiri). Cititorul e purtat plutind printr-un text impregnat de umor în toate nuanțele sale, de la sarcastic la delicat, un text care reușește să povestească cu amuzantă lejeritate până și necazurile (financiare sau altminteri) cât se poate de insidioase, sâcâitoare, sordide și deprimante pe care le trăiesc protagoniștii.

În fine, captivant e și faptul că această carte se lasă degustată, ca o prăjitură de cofetărie fină, din mai multe unghiuri: e o saga de familie mică și tandru-acrișoară, dar e și roman istoric care încorporează și fapte reale din Vinelandul de sfârșit de secol XIX, e și roman politic care răsfrânge lucid ca o lamă de cuțit fluturată în soare realitățile și urgențele potențial pre-apocaliptice ale zilei de azi. Oricum alegi să o abordezi, Sub cerul liber, stăm în lumină ți se va dezvălui ca o carte pur și simplu bună – dintre acelea care fac din citit o artă frumoasă.  

9 pasaje sugestive

• „Cum era posibil ca doi oameni muncitori să facă totul în viață așa cum trebuie și totuși, la cincizeci și ceva de ani, să ajungă efectiv în mizerie? Era furioasă pe Iano dintr‑un motiv despre care știa că ar fi fost ușor de demontat la o cercetare mai atentă. Eșecurile repetate în ceea ce privește siguranța locului de muncă? Nu era vina lui. Destui universitari își petreceau carierele vânând posturi dintr‑un oraș într‑altul. Alcătuiau o nouă clasă de nomazi educați, cu copii care, întrebați unde crescuseră, nu erau în stare să formuleze un răspuns ca lumea. Prin case provizorii, una după alta, cu părinți care lucrau până la ore ridicole, acolo crescuseră. Făcându‑și temele prin holurile universităților, așteptând pe la ușile sălilor de ședințe. Jucând leapșa cu urmași de fizicieni și istorici de artă, pe peluza te miri cărui decan, în vreme ce adulții sorbeau Chablis ieftin, văitându‑se de capii departamentelor lor. Acum, fără supărare, dar postul pe care era încadrat Iano era o insultă la adresa cuiva cu calificările lui.”

• „Thatcher rezistă impulsului fizic de a traversa camera ca să citească titlurile de pe cotoarele cărților, un magnetism care îl stăpânea încă din copilăria târzie, din ziua în care pusese pentru prima oară ochii pe o carte. În loc de asta, se așeză pe canapeaua aflată în fața biroului la care stătea doamna Treat. Pe masa laterală din apropierea cotului său se înghesuiau șase bomboniere de sticlă mari, cu un conținut neobișnuit. Se aplecă să privească mai îndeaproape. Fiecare bombonieră era umplută pe jumătate cu pământ, în care era plantată câte o grădină în miniatură alcătuită din mușchi, flori sălbatice și ferigi. Răsuflarea acestor mici lumi verzi umezea curba interioară a umerilor de sticlă.”

• „– Am o substanță în sticluța asta, spuse Thatcher, ținând în sus flaconul etanșeizat.

Îndoiți, elevii priviră chiorâș golul dinăuntru. Știința era pentru ei un motiv de perplexitate, de care se apropiau cu expresii rigide și neîncrezătoare, la care tinerele domnișoare adăugau și îmbufnarea specifică genului lor, scrutându‑l pe profesor de sub streașina bretonului încrețit. Thatcher îi adora pe toți.

– Nicio grijă, ochii nu vă joacă feste. Nu vedeți ce e în sticlă pentru că nu este nici solid, nici lichid. Este un gaz. Și‑n general nu vedem gazul, așa‑i?

 – Nu, domnu’, da’ sigur îl mirosim. Când trage bunicu’ una, o simți din camera ailaltă. Mai ales dac‑a mâncat ficat cu ceapă.

Cuvintele de înțelepciune îi aparțineau lui Willis Chester, care păru uimit când colegii izbucniră în hohote.”

• „Un gramofon cu pâlnia de rezonanță neagră, în formă de petunie, trona pe o masă, printre urne de porțelan extravagante. Era unul dintre acele muzee, talmeș‑balmeșul folcloric al comunității. Ce să facem cu colecția de vârfuri de săgeată a bunicului când golim casa? O ducem la Societatea Istorică, bineînțeles! Dacă are noroc, s‑ar putea chiar să împartă vitrina cu argintăria pătată a bunicii. Printr‑o patină de praf și lumină filtrată, privirea Willei sărea de la o vitrină la alta. Una era plină cu lanțuri lungi, îmbinate, făcute din sticlă. Ce alt rost să fi avut lanțurile de sticlă, dacă nu să legi cu ele cățeluși de sticlă? Willei i se învârtea capul. Încăperea era mare, cu tavan înalt, așa că probabil ar fi fost aerisită dacă n‑ar fi fost înțesată cu mese cu exponate și piese de mobilier interior din diferite decade. Un colț era amenajat ca un birou din secolul al nouăsprezecelea, cu un secreter ornat și o mică tiparniță. Privirea îi zăbovi asupra unui fotoliu căptușit cu catifea roșie, fabricat din ceea ce păreau a fi coarne de vacă, o ciudățenie de tron al unor apuse vanități. Simțea cum timpul i se prăbușește în jur ca un tavan în cădere.”

• „Se opriră în drum, țintuiți de priveliștea miilor de păsări care le zburau pe deasupra capetelor. Stolul se mișca precum o auroră întinsă pe tot cuprinsul cerului, adunându‑se brusc într‑un oval dens, apoi izbucnind din nou. Poate că le descurajau norii de furtună care se adunau în vest. Willa nu‑și putea lua ochii de la masa compactă de păsări, o învălmășeală fluturândă care lua ușor‑ușor forma unui nor‑pâlnie întunecat, cu coada ajungând până‑n pământ. Coada coborî tot mai jos și mai jos, până când atinse un arbust de pe malul lacului. Câteva secunde și tot norul păru să se absoarbă în copac. Toate păsările dispăruseră.

– Uaaa, spuse ea. Ce s‑a întâmplat?

Priviră atent frunzișul fremătător. Un copac plin de frunze care erau de fapt păsări.”

• „Tot din echipamentul pentru camping dăduseră la iveală și vechea butelie cu propan, pe care o foloseau acum în bucătărie, după ce o țeavă fisurată îi obligase să închidă alimentarea principală. (Cu oxigenul lui Nick în casă, era curată nebunie să riște – așa spusese domnul Petrofaccio, care văzuse la viața lui ceva explozii domestice.) Willa cumpărase o aerotermă enormă pe care o instalase la parter, cu buna știință a faptului că avea să le compromită viitorul prin plățile cu cardul bancar și prin facturile la electricitate, dar nu vedea altă soluție. Măcar menținea casa la o temperatură cu câteva grade peste zona de amenințare pentru viața țevilor și a oamenilor. Uneori, după cină, toată familia se ducea la cafeneaua din colț, ca să‑și facă plinul de căldură înainte de noaptea lungă. Când Willa îl îmbrăca pe Dusty în pijamalele de flanelă dintr‑o bucată, își dorea serios să se fabrice așa ceva și pe măsura ei. Opriseră curenții înghețați care suflau în jos pe horn îndesând în șemineu saci de gunoi plini cu frunzele căzute din cei doi copaci uriași din curte.”

• „Fotografia era un portret alb‑negru cu tenta maroniu‑gălbuie a chimicalelor de demult, care pierdeau tot mai mult teren în fața timpului. Făcută în Grecia – își dădea seama după zidul de piatră văruită din spatele cuplului. Cine, dacă nu grecii, o mai ținea una și bună cu obsesia pentru var? În fundal era un abur de nori gălbii, dar personajele se distingeau destul de clar: un bărbat înalt, cu brațul petrecut în jurul micuței lui mirese, ținând‑o atât de strâns, încât s‑ar fi zis că‑i pândeau niște vântoase aprige. Dar zâmbitori amândoi. Ei, capul îi era mărit de o pălărie sau eșarfă – sau coroană. Dacă într‑adevăr era o poză de cununie, Willa știa ce e aceea – stefana, cununa din frunze și flori. Le purtaseră și ea și Iano, singura urmă de ortodoxie pe care o îngăduiseră la nunta lor.”

Articol recomandat
roman istoric

• „Își apăsă ambele mâini pe piatra răcoroasă. Simți asprimea lichenilor. Mary trăise după o disciplină a ei. Amândoi – și ea, și Thatcher – cu o integritate care îi făcuse să‑și sacrifice practic viețile. Născuți sub steaua unei schimbări de paradigmă, ajunseseră să fie martori la o lume care se răsturna cu susul în jos. Willa își dorea cu ardoare o asemenea devoțiune, ceva care s‑o facă să‑și iasă din sine.”

• „– Ei bine, Tig, a trecut aproape o săptămână de când am aflat că avem o casă bună de dărâmat.

– Mamă. Permafrostul se topește. Milioane de hectare.

Willa încercă să vadă legătura.

– Și eu îmi fac griji pentru casă. Asta vrei să spui? Â

Tig scutură din cap.

– E atât, dar atât de înfricoșător. O să fie incendii și ploi, mamă. Furtuni cărora n‑o să le putem ține piept, mulți, mulți oameni fără locuințe. Și nu doar fără locuințe, ci fără un loc al lor. Orașele dispar sub apă și pe urmă ce faci? N‑ai cum să te pui la adăpost dacă nu mai există niciun adăpost.

Willa își vârî mâinile între genunchi și refuză să creadă.

– Orientul Mijlociu și Africa de Nord aproape c‑au rămas fără apă. Asia e sub apă. Siria e distopică, Somalia și Bangladesh, la fel, distopice. Peste tot sunt condiții meteo fără precedent. Permafrostul topit înseamnă că avem la dispoziție cam un minut ca să reparăm tot dezastrul ăsta, altfel el o să ne oprească pe noi.”

Romanul „Sub cerul liber, stăm în lumină” este în curs de apariție, va costa 82 de lei și va putea fi cumpărat online de AICI.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus