Lectura de vacanță pentru toate vârstele: „Barracuda forever”, de Pascal Ruter

Din rațiuni nu inerent literare, literatura e tranșată și etichetată într-un număr de categorii: pentru copii, pentru adolescenți, romantică, psihologică, istorică, etc. Iar autorii și cărțile se încadrează, de regulă, destul de cuminte în categoriile respective. Așa încât atunci când dai de o carte care nu se aliniază perfect unei (singure) categorii, pe de o parte te simți contrariat/ă că nu îi poți atribui o identitate netă, pe de alta ești surprins/ă că ai descoperit un rar exemplar de metis literar trans-gen, inter-categorial – vinovatul tipic pentru lecturi cu mare potențial de încântare. Este cazul romanului inclasificabil Barracuda forever, de Pascal Ruter.

Autorul-nevedetă

A început să scrie la 20 de ani, trimițându-și în van manuscrisele la o pleiadă de edituri care îl încurajau frumos în refuzuri elaborate, până într-o bună zi, când un prieten i-a sugerat să scrie cărți pentru copii. Zis și făcut. În 2012 se prezintă cu Le Coeur en braille la editura Didier Jeneusse. Nu doar că manuscrisul îi este acceptat imediat și publicat, dar romanul respectiv câștigă patru premii literare, se traduce în mai multe limbi și în 2016 e transpus în film de către regizorul Michel Boujenah.

Totuși, Pascal Ruter nu a devenit deloc o vedetă. Simpatic, firesc și afabil, el recunoaște că elevilor lui de 11-16 ani – căci predă franceza din 1992, în prezent la liceul Jean Rostand din Milly-la-Forêt – puțin le pasă de romanele lui, fiindcă „proful” n-a apărut nici la televizor, nici pe YouTube, și nici nu e milionar. Pare cu seninătate resemnat că interesul lor pentru oprea lui e consistent ca stratul de zăpadă în Sahara. 

Din postura de cititor, se declară încă neofit în domeniul literaturii pentru tineri. Îi plac romanele pentru copii pline de umor, inventive și care se joacă cu absurdul situațiilor. Îi admiră pe „clasici” precum Philip Pullman (în special seria Sally Lockhart) și pe conaționali ca Marie-Aude Murail, dintre cărțile căreia a savurat în mod deosebit Le hollandais sans peine.   

Din postura de membru al juriului la un concurs pentru copii scriitori, îi îndeamnă pe micii aspiranți la arta scrisului să citească, să scrie și… să admire. Ca și în sport, în literatură ajungi să faci ceea ce îți place la alții, ajungi să devii asemenea lor. Altfel, ne asigură el, nu există reguli: devii scriitor scriind. Important e să-ți acorzi dreptul de a scrie. 

Pentru el, personal, scrisul e o nevoie. De a se amuza și de a evada din realitate. În ceea ce scrie urmărește să fie nostim cu doar o tentă de melancolie în surdină. Iar stilul lui haios place atât tinerilor, cât și părinților lor.

(Și ce face când nu scrie? Își vede de căsuța lui din mijlocul pădurii Fontainebleau. Își pregătește lecțiile. Se uită la filme cu Charlie Chaplin, Buster Keaton și Jacques Tati. Bate mingea galbenă pe terenul de tenis. Și cântă la bas într-o trupă rock.)

Copilăria nepotului universal, bătrânețea bunicului universal – sau nu

Barracuda forever, tradusă savuros în limba română de Ioana Manolache, este o carte pentru copii și tineri perfectă pentru vârstnici! Deși nici generația de mijloc, părinții primilor și fiii/fiicele seniorilor, nu s-ar da în lături de la o lectură tonică și semnificativă pentru toate vârstele.

Naratorul e Leonard, zis Coco: un băiat în vârstă de zece ani ai cărui bunici paterni, Napoléon și Joséphine, poartă exact numele suveranilor Franței din perioada 1804-1810. Napoléon, fost boxer și vorbitor fluent de esperanto, este, efectiv, împăratul lui Coco: puștiul îl adoră, îl vede imbatabil, inegalabil și invincibil, îi ține hangul și îl secondează credincios în orice inițiativă, oricât de poznașă. Căci Napoléon este poznaș! La aproape 85 de ani, decide să divorțeze pe motiv că vrea să-și refacă viața. Plănuiește să își înceapă a treia viață (de după cea de pugilist holtei și cea de taximetrist însurat) punându-și casa la punct (tapetat, zugrăvit, reparat, renovat – „un pic de dichiseală”), cu ajutorul nepotului, și doar al lui! Pe parcurs, însă, își face timp să se dea în spectacol la bowling, să adopte un câine botezat Punct pe „i” și să pună la cale răpirea (eșuată) a unui prezentator de emisiune radio poreclit Băiețică. 

În tot acest iureș de activități există doar o problemă: felul cum lumea (și îl includem aici pe propriul fiu) îl percepe pe „împărat”. În speță, omului nu-i pică deloc bine să i se spună că e bătrân – ca să nu zicem că îi pică de-a dreptul foarte prost! Și chiar dacă pumnii și brațele lui încă vânoase găsesc ocazional croșeele prin care amendează asemenea obrăznicii, adevărul e (iar aici se face simțită melancolia în surdină pomenită de autor) că bătrânețea, oricât de viguros izgonită de Napoléon, găsește totuși feluri de a se insinua în viața lui. Până la a-i cauza o fractură de coloană și a-i atinge mințile cu bagheta funestă a bolii Alzheimer.  

Un narator de zece ani nu sesizează poverile îmbătrânirii în termenii plumburii în care o face un adult. Pe radarul dulce, inocent și orbit de dragoste al lui Coco, derapajele lui Napoléon rămân parte din jocul imperial tandru, camaraderesc în care e prins cu bunicul lui. Și nu se profilează oare, prin ochii nepotului, un alt fel de a îmbătrâni – o înaintare în vârstă sub stindardul vivacității până la căderea bravă a ultimului soldat? Ruter, în mod cert, ne propune aici o dulce-amară îmbătrânire de excepție!

10 fragmente pentru „degustare”

• „Nu, nu erau de acord. Mai ales tata. La optzeci și patru de ani, aproape optzeci și cinci, nu divorțezi. Nu-ți instalezi o sală de gimnastică și accepți ajutor când faci reamenajări interioare. Și, de altfel, nu faci reamenajări interioare la vârsta asta. Nici exterioare. De niciun fel. Aștepți. Aștepți sfârșitul.

– Dar, în fond, a continuat Napoleon, legat de ceea ce crezi tu, ei bine, nu-mi pasă. N-am nevoie de permisiunea ta. Pricepi?”

• „Napoleon mi-a explicat că s-a gândit bine şi că începutul celei de-a treia vieți trebuia să fie marcat de un eveniment important.

– Un eveniment fericit, a exclamat el, fără să acorde prioritate maşinii care venea din dreapta.

– Bine, dar ai întors pe stânga, bunicule.

– Nu-i problemă, mi-a răspuns. În Anglia se întoarce foarte bine pe stânga!

– Dar nu suntem în Anglia!

 – Ce tot claxonează în halul ăsta de la o vreme încoace? Ai idee?

– Bunicule, în ce an ți-ai luat permisul de conducere?

– În primul rând, de azi înainte să nu-mi mai spui așa. Și-apoi, despre ce permis vorbești?”

• „– Precizie, suplețe, delicatețe – cele trei reguli de căpătâi ale bowlingului, spunea. Exact ca la jocul cu bile!

A parcat Peugeot-ul 404 de-a curmezișul, pe trei locuri de parcare. Și am intrat în sală. Era în mare formă în seara aceea. Și-a luat un mic avânt și a fandat grațios, cu frumoasa mișcare a unor lame de foarfecă. Mingea l-a părăsit cu regret, părând că îi vine greu să se desprindă de degetele lui, dar apoi a alunecat cu o asemenea grație, cu o asemenea ușurință, încât aveam impresia că plutește pe o pernă de aer, fără să atingă podeaua. Scorurile s-au înscris pe un ecran mic, unde dansa o fată în costum de baie albastru. A înșiruit astfel câteva zeci de lovituri reușite, așa că în jurul nostru a ajuns să se formeze un mic grup. Napoleon se concentra ca să realizeze marele șlem al secolului când, din mijlocul tăcerii aproape religioase, s-a auzit:

– Să nu scapi mingea, bătrâne.

Bunicul a rămas pe loc. Jucându-se cu mingea, a plimbat asupra asistenței o privire oțelită. Câțiva șmecherași se hotărâseră cu siguranță să își încheie seara la spital.”

• „Nici una, nici două, deschide portbagajul.

– O să mă înghesui înăuntru, Coco. Să vedem. Repede, trebuie să ne grăbim.

Și iată că sare în portbagaj. De-abia încape de-a curmezișul.

– Închide, Coco, doar să văd cum e aici, înăuntru.

Clac. Tăcere. Apoi nimic. Trec mai multe secunde.

– Bunicule? Mai ești acolo?

– Unde-ai vrea să fiu? Crezi c-am plecat la dans? Deschide-mi.

Zâmbesc. Punct pe «i» se uită la mine. Iar eu spun:

– N-am cum. Cheile sunt la tine.

După câteva secunde de tăcere, bunicul îi dă drumul pur și simplu:

– Futu-i în cur pe mă-sa.”

• „– Atunci am o idee: hai să dăm cu banul.

 – De acord, a spus el. Pajură – nu-l sunăm, iar cap… nu-l sunăm deloc!

A izbucnit într-un râs care aproape imediat s-a transformat în mormăit:

– Ca să mă exileze într-una dintre casele lor complet echipate… Știu eu bine că se interesează… Știi doar cum e el, își ia timp, o face cu metodă. Și dacă nu sunt atent, într-o zi: clac! Are să mă prindă cu harponul. Până să apuc să zic hop, o să mă trezesc într-unul dintre lagărele lor pentru bătrâni, unde miroase a izmene asudate. N-am chef să mă încurc cu bătrâni. Am să rămân aici și am să mă descurc singur. Singur, împreună cu fidela mea ordonanță, până când… până când…

– Până când?

– Până când n-au să mă mai scoată din sărite, na!”

• „Bunicul tău, vezi tu, e un tip pe care nu îl poți uita așa, pur și simplu, pocnind din degete, când ai trăit toată viața cu un uragan e cu totul ciudat când se oprește, trebuie să constați pagubele și să începi reparațiile, sunt fisuri peste tot, În ciuda faptului că e mai degrabă genul obositor și bătrân, și egoist, este un tip pe care nu te poți abține să nu-l iubești pentru toată viața, și-apoi să nu crezi, eu știu foarte bine ce are în capul lui complet zurliu, și într-o zi ai să știi și tu. Prin urmare, am scos nasul în lume, am încercat să-mi regăsesc prietenele de altădată, cele mai multe dintre ele erau plecate cine știe pe unde, pe trei le-am găsit în cimitir, nu era prea practic pentru conversație, în cele din urmă mi-au rămas doar două prin preajmă, fix alea două cele mai aspre de pe pământ, cele pe care nu le puteam suporta în școală, am început să merg la ceai la ele, una dintre ele trage vânturi încontinuu, la fiecare două minute, jur, nu-mi mai puteam stăpâni râsul, și între două pârțuri vorbește de rău pe toată lumea, bărbați, femei, bătrâni, chiar și animale, iar cealaltă, în răstimpul acesta, scoate un soi de nechezat la fiecare zece secunde, spunând: «Ce aș mai mânca o tocană!» Nu se gândește decât la haleală asta, tocană cu pârțuri, mă plictisisem, așa că m-am hotărât să nu mă mai duc acolo.”

• „După vreo douăsprezece zile, l-am instalat într-un scaun cu rotile. Melancolia care îl cuprinsese încă de la sosire a fost înlocuită cu revolta fundamentală caracterului său. Se învârtea prin camera lui ca un leu în cușcă, plângându-se de tot și de toate. De la mâncare și până la programul de la televizor, totul era cam așa:

– Coco dragă, pe-aici miroase a izmene asudate! Și-apoi, internului de serviciu îi pute gura în mod inadmisibil – n-am mai văzut așa ceva, e aproape o performanță. Când zâmbește, ai zice că trage pârțuri. Ar trebui să se-nscrie la un concurs. Și apoi, programul de la televizor! Fără îndoială că m-au cuplat la un canal special, ca să mă facă să crăp de plictiseală: niciun western, niciun meci de box, nicio retrospectivă de bowling, nicio mașină, nicio tipă goală. Zero barat! Nu vorbesc decât despre economie, criză, bursă! Televiziune de fătălăi!

După el, personalul spitalului îl ținea internat cu forța, conduși fiind de tata.”

• „Astfel a început ultima luptă a împăratului meu, o luptă inegală! Inamicul era înşelător. Știa unde să lovească şi nimerea exact. În corp, la cap, în inimă. Cunoştea loviturile care dor, descurajează şi umilesc; stăpânea la perfecție toate sectoarele jocului şi se pricepea să joace atât în eschivă, cât şi în fentă, şi nu îi lăsa lui Napoleon niciun răgaz. Ziua, noaptea, împăratul meu hărțuit trăia umilințe peste umilințe. Era îngenuncheat, dar se ridica. O dată, de două ori, de zece ori. Metoda adversarului era rodată de când lumea şi pământul. Ataca trupul , făcând muşchii lui Napoleon să se topească, ataca spiritul , distrugându-i memoria. Era un monstru viclean care ştia cum să-şi ducă biata pradă, dându-i speranțe deşarte pentru a le spulbera mai bine, o bestie sălbatică cu ochi strălucitori, o hienă care se întorcea câteodată să se ascundă în pădure, ca să ne observe mai bine. Astfel, aveam câteodată impresia că-l regăsesc pe acel Napoleon pe care îl cunoşteam dintotdeauna. În unele zile avea o figură odihnită şi comentarii muşcătoare:

– Nu mă exilează ei aşa curând! Dacă am merge la bowling, Coco?

– Ar fi super, împărate, am răspuns eu, cu lacrimi în ochi.”

• „– Poezia este pretutindeni, a adăugat simplu. Chiar și în praf!”

• „Știi ce, Coco?

– Nu, spune-mi.

– Esențialul în viață nu e complicat, e să te distrezi bine cu oamenii care te iubesc. Uită tot restul, că nu are nicio importanță.”

Romanul „Barracuda forever” costă 33,75 lei și poate fi achiziționat din librării sau, online, de AICI.