O soluție în plus: „Minus”, de Leidy Klotz

„Nu atingi perfecțiunea când nu mai ai nimic de adăugat, ci o atingi atunci când nu mai e nimic de scos.” (Antoine de Saint-Exupéry)

Sub semnul excesului

Ar fi destul de greu de contestat faptul că ne aflăm într-o epocă a excesului: planeta e suprapopulată; oceanele sunt suprasaturate de microplastice (numai Marea Insulă de Gunoaie din Pacific a crescut, de la descoperirea ei în 1997, de peste 100 de ori, atingând o suprafață de șase ori mai mare decât a României); creierul nostru este expus zilnic la un excedent pronunțat de informație (în 2011 un om deja avea de procesat echivalentul a 34 de gigabiți pe zi); iar în Spațiu, pe orbita Terrei, s-au adunat deja peste 100 de trilioane de gunoaie cosmice, printre care 3000 de sateliți scoși din uz – iar cifrele sunt în creștere…

O optică nouă

În era „preamultului”, un număr important de cercetători, autori și formatori de opinie afirmă tot mai ferm că „enough is enough!” și ne propun un curent socio-economic și o direcție de dezvoltare marcate de noțiuni precum minimalismul, degrowth („de-creștere”) sau subtraction (scădere) – cu ideea centrală că, în actualele condiții de criză ecologică, omenirea trebuie să tindă spre reducerea consumului și a producției, spre mai simplu și mai puțin.

Printre acești propunători, Leidy Klotz: un strălucit tânăr profesor de inginerie civilă și climatică la Universitatea din Virginia, inclus în Top 40 al profesorilor sub 40 de ani care inspiră generații de studenți, în SUA, și ale cărui merite în cercetare au fost recunoscute prin acordarea premiului CAREER/2011 din partea National Science Foundation, printre altele. În plus, autor al unei cărți imposibil de încadrat în șabloane: Subtract. The Untapped Science of Less / Minus. Știința reducerii la esențial (traducere de Roxana Melnicu) – volum considerat genial de psihologul Barry Schwartz, în care, cu un fler interdisciplinar remarcabil, Klotz explorează intersecția dintre inginerie și științele comportamentale, în căutarea soluțiilor de sustenabilitate.  

Pentru ce pledează Minus

Cartea pornește de la o observație de bun simț: când încearcă să schimbe un lucru din cum e în cum își dorește să fie, omul se gândește sistematic întâi să îi adauge ceva. E prima opțiune care ne vine în minte: să schimbăm în bine punând ceva în plus. Ne gândim din reflex la soluții aditive, trecând automat cu vederea soluțiile substractive: mai trecem ceva pe lista cu lucruri de făcut, pentru a fi mai performanți – dar nu avem și o listă cu lucruri de încetat de făcut, pentru a deveni mai performanți; adăugăm o anexă la o lege pentru a o îmbunătăți – dar omitem să eliminăm întâi prevederile perimate. Mai mult înseamnă mai bine, probabil fiindcă suntem condiționați de dogma creșterii economice continue. Dar e oare realist și de actualitate să urmărim creștere infinită pe o planetă finită? Poate că a venit momentul, în istorie, în care să ne gândim și la scădere ca la o soluție, să luăm în calcul și opțiunea minus, atunci când avem de îmbunătățit lucrurile. Poate că, în prezent, mai puțin înseamnă mai bine. Cel puțin uneori.

Ideile principale

Minus ne propune o paradigmă alternativă și are potențialul de a schimba mentalități. La nivel de teză centrală, cartea revelează o lacună: din instrumentarul nostru standard de soluționare a problemelor lipsește opțiunea minus, iar ea merită scoasă în evidență. La nivel de conținut, volumul este structurat în două părți: Partea I, despre reflexul lui „mai mult”; Partea II, despre ce câștigăm prin „mai puțin”. Din totalul de opt capitole și o secțiune de concluzii, iată punctele cele mai importante:

• Fie că e vorba de replanificarea unui cartier sau de renovarea casei, atunci când ne apucăm să transformăm lucrurile din ceea ce sunt în ceea ce ne dorim să fie avem două opțiuni: 1) să adăugăm ceva la ceea ce există; 2) să scoatem ceva din ceea ce se află deja acolo. Problema e că trecem cu vederea scăderea; o ignorăm în mod sistematic. Transformările care adaugă ne vin imediat în minte, pe când transformările care scot ceva rămân neconștientizate.  

• Neglijarea scăderii în gospodăriile noastre se traduce într-un consum important de timp. Astăzi, o gospodărie conține de regulă un sfert de milion de articole. Cineva trebuie să pună în ordine și să țină evidența tuturor electrocasnicelor vechi, tuturor hainelor nemaipurtate, tuturor obiectelor nefolositoare, dar cu valoare sentimentală (cadouașe, suveniruri ș.a.). Toate astea înseamnă bani, spațiu, bătaie de cap și o parte considerabilă din timpul nostru și-așa limitat.

• Scăderea este actul de a ajunge la mai puțin, dar nu echivalează cu a face mai puțin. Dimpotrivă, uneori implică a face (sau măcar a gândi) mai mult. Scăderea mintală, de exemplu, necesită mai mult efort decât adunarea. În mod similar, pentru scăderea-acțiune e nevoie de muncă grea. Prin urmare, cei care scad nu trebuie să fie simpliști, minimaliști, anti-tehnologie sau relaxați, ci pregătiți să depună un efort pentru aplicarea scăderii.  

• Există destui guru din diverse domenii care au sesizat puterea eliminării și ale căror sfaturi aparent contraintuitive funcționează pentru că ne orientează către mai puțin: informaticianul Cal Newport promovează minimalismul digital; chef-ul Jamie Oliver reduce rețetele la cinci ingrediente esențiale; iar experta în curățenie Marie Kondo ne spune cum să ne eliberăm casele de obiectele de prisos. Fiecare dintre ei ne prezintă metode concrete de a scădea pentru a îmbunătăți.  

• Deși cu costuri îngrozitoare, pandemia de COVID-19 ne-a forțat să recurgem la scădere pentru a ne regândi programul zilnic, orașele, societatea. Am eliminat, de exemplu, drumuri către serviciu și întâlniri în format fizic care au dus, în premieră, la scăderea emisiilor de CO2. Vom accepta drept permanente soluțiile obținute prin scădere, în această perioadă? Vom alege să rămânem consecvenți în decizia de a elimina?

• Primul motiv pentru care oamenii ratează „mai puținul” este acela că nici măcar nu se gândesc la scădere. Dar această neglijare a scăderii e determinată și de alți factori: de biologia noastră, de cultura noastră și de economia noastră – care nu numai că ne încurajează să o omitem, dar o și resping, atunci când totuși ne gândim la ea.  

• Impulsul de a acumula se află în genele noastre. Obiceiul de a strânge lucruri, numit „achizivitate”, reprezintă un comportament cu rădăcini biologice: își are originea în acumularea de provizii tipică vânătorilor-culegătorilor din epoca anterioară modernității comportamentale (de acum mai bine de 40.000 de ani), și are de-a face cu supraviețuirea și cu transmiterea genelor. Acest comportament de stocare există și la mamifere și păsări și se extinde de-a lungul întregii istorii a omenirii.   

• Nu există nicio îndoială că adăugarea și cultura sunt inseparabile. Cele mai vechi civilizații au fost definite prin adăugare – vezi arhitectura monumentală (piramidele din Egipt sau Mexic, Colosseumul din Roma, templul Göbekli Tepe din Turcia) ca supliment pur decorativ la construcțiile ce serveau nevoia de adăpostire, și scrisul, ca adăugare la capacitatea limitată a minții umane de a reține informații, primul „hard extern” care îi sporea capacitatea de „stocare”.

• Avem o aversiune la pierdere care ne face să respingem noțiuni precum „scăderea”, „eliminarea”, „înlăturarea”. Dar să nu scăpăm din vedere esențialul: anume, că prin scădere obținem o transformare în bine. Putem reda ideea aceasta inclusiv lingvistic într-un fel care totodată previne declanșarea aversiunii la pierdere: în loc să vorbim de „îndepărtare” (de obiecte), putem spune „creare” (de spațiu); în loc de „eliminare”, „optimizare”; ș.a.m.d.

• Când vine vorba despre sisteme (sociale, politice), neglijarea scăderii poate fi de-a dreptul dăunătoare. Dacă, de exemplu, vrem să obținem o schimbare de comportament social (să nu mai fie discriminați romii), soluția scăderii e deseori mai bună decât a adăugării (eliminăm finanțarea pentru entități/persoane care permit sau susțin discriminarea – firme, posturi TV, manageri, recrutori, etc., în loc să înmulțim prevederi legale care nu se respectă ori sancțiuni care nu se aplică).

• Unul dintre avantajele scăderii este reutilizarea pe care îl implică: atunci când adăugăm pentru a schimba un sistem, obținem sistemul îmbunătățit; când scădem, obținem sistemul nou, optimizat, plus ceea ce am luat din versiunea lui veche. (Continuând exemplul de mai sus, suma de 1 milion de lei cu care nu mai finanțăm postul TV discriminatoriu la adresa romilor ne rămâne pentru a fi investită în altceva.)

• Există limite ale creșterii, iar în Antropocen am atins aceste limite: azi, singura modalitate de a opri distrugerea planetei este limitarea creșterii economice. Pentru aceasta, vechii „cei 3R” (reduce, refolosește, reciclează) s-ar putea să nu mai fie suficienți. Dacă reducem consumul de combustibili fosili, reducem gazele cu efect de seră care schimbă climatul. Bineînțeles, trebuie să încetăm a mai elibera emisii în atmosferă.  Dar trebuie, de asemenea, să eliminăm din emisii – adică să facem scăderi. Așa că primul nostru R ar trebui să vină de la „rade”!

• Paradigma scăderii poate genera în fiecare dintre noi și în societățile noastre o schimbare de comportament în 4 mișcări. 1) Inversează: acționează contrar instinctului de a adăuga; înainte de a încerca mai mult, încearcă mai puțin, iar când ești gata de o schimbare, începe cu scăderea. 2) Elaborează: gândește-te la adunare și scădere ca moduri complementare de a face schimbări, cu adunarea chiar fiind un indiciu pentru scădere. 3) Distilează: elimină detalii până ajungi la beneficiul pur omenesc (bucuria de a avea dulapul ordonat, aerisit după ce ai înlăturat excesul de haine); acceptă complexitatea, dar aspiră la esență; redu informațiile, să atingi înțelepciunea. 4) Persistă: continuă să scazi, și vei putea reutiliza ceea ce elimini; înlăturarea lucrurilor face loc pentru noi oportunități.

Volumul „Minus. Știința reducerii la esențial” costă 63 de lei și poate fi achiziționat din librării sau, online, de AICI.