Acum citești
Speranța moare ultima

Speranța moare ultima

S-a vorbit atât de mult despre importanța gândirii pozitive, încât acest concept a ajuns să depășească stadiul de atitudine dezirabilă în fața vieții sau modalitate de dezvoltare personală a capacității de a gestiona emoțiile negative. În cartea Inteligența emoțională, publicată la Curtea Veche Publishing, Daniel Goleman destramă rețeaua de idei fixe care ne definesc viziunile despre viață, revelându-ne în cât de mare măsură sunt acestea influențate de emoții.

Iar pentru a cuprinde cu adevărat semnificația optimismului, Goleman ne întoarce către speranță, o noțiune dintr-o sferă mai prăfuită, dar cu care ne putem conecta având ceva mai puține preconcepții.

Înțelesul larg al gândirii pozitive a degenerat într-un soi de dogmă care, în loc să lărgească perspectiva prin înlăturarea limitelor impuse de frici, a ridicat la nivel de standard tocmai frica de pesimism. De câte ori nu vi s-a întâmplat să fiți respinși fără drept de apel după numai câteva cuvinte puțin mai dure la adresa realității, cu replica deja clasică: „ești un pesimist incurabil, vezi numai răul din lucruri?”

O îmbrățișare atât de fanatică a optimismului a creat, în mod firesc, în cealaltă tabără, o aversiune la fel de nefericită, sub pretextul lipsei de realism și al negării evidenței.

Astfel, gândirea pozitivă a ajuns aproape un mit, de cele mai multe ori prost integrat prin reprimarea emoțiilor negative. Închidem ochii la vederea aspectelor nefaste și ne punem ochelari de cal care să privească doar către iluzoriile orizonturi roz bombon.

Percepem însă importanța abordării pozitive asupra vieții mai departe de fracțiunea de bună dispoziție autoimpusă? A nu se înțelege că polul opus, pesimismul, ar fi de mai mare folos. Efectele anxietății, îngrijorării în fața problemelor și dramelor inerente vieții sunt poate chiar mai periculoase. Nu e sănătos să aștepți o viață să cadă drobul de sare, dar nici să nu-l observi și să te strivească, fiind luat prin surprindere, nu e mai cu minte.

Gândirea pozitivă: mit sau realitate?

Răspunsul la această întrebare nu e nevoie să îl cauți în vreo carte de specialitate. Dacă te gândești puțin la starea mentală care ți se imprimă în momentul în care îți faci griji, o să îți amintești că gândurile au tendința de a circula în buclă. Pornesc de la sămânța problemei, dezvoltând posibile scenarii nefaste în care lucrurile pot evolua, din ce în ce mai sofisticate pe măsură ce mintea se frământă în gol, și se reîntorc de fiecare dată la sursă, numai ca să o reconfirme ca adevăr de bază și să pornească din nou.

Desigur, îți vei aminti că în această stare de spirit nu s-a întâmplat niciodată până acum să găsești soluția problemei; nu ai avea cum pentru că cercul vicios al îngrijorării nu adună în drumul lui decât suratele temerilor tale și nu lasă spațiu pentru inventivitate.

Sugestia lui Goleman în astfel de situații este să rupi bucla, să o întrerupi cu ceva din spectrul viu al momentului, bunăoară o glumă. Pare absurd, ai putea chiar să te indignezi dacă cineva își permite să glumească cu voie bună când tu te afli într-o situație dramatică.

Cu toate astea, râsul imprimă o stare de spirit care eliberează instant tensiunea și, ca efect, limpezește mintea în așa fel încât să poată întrezări o perspectivă proaspătă și să poată prinde un fir rațional creativ. Gândirea pozitivă apare deci ca o dispoziție mentală mult mai flexibilă.

Testul bezelei și controlul impulsurilor

Unui grup de copii de patru ani li s-au pus în față bezele și li s-au dat două opțiuni: dacă așteaptă o vreme până cel care făcea testul își rezolvă treburile, primesc două bezele; dacă, în schimb nu au răbdare, primesc doar una, dar în acel moment, fără pic de așteptare.

Copiii au reacționat foarte diferit, unii au cerut bezeaua din start, iar alții s-au decis să se stăpânească, în speranța că le vor primi pe amândouă. Dintre aceștia din urmă, majoritatea și-au distras atenția fiecare cum a putut, așa că, poftind peste măsură la dulciurile așezate ostentativ pe masă în fața lor, și-au abătut atenția jucându-se între ei sau astupându-și ochii cu mâinile, în așa fel încât să nu mai poată vedea tentația. Au mai fost și alții, trișorii, care au înșfăcat bezeaua imediat ce adultul a părăsit încăperea.

În mod interesant, acești copii, atent observați pe măsură ce au crescut, au dovedit aptitudini la fel de diferite în viață. Cei care au reușit să își stăpânească impulsul de a cere bezeaua în momentul în care li s-a oferit au devenit adolescenți încrezători în ei înșiși, stăpâni pe propriile emoții, mult mai pregătiți să facă față provocărilor vieții.

Dimpotrivă, cei care au dat curs poftelor și nu s-au abținut au devenit tineri nesiguri, indeciși, vulnerabili în mijlocul dificultăților inerente ale vieții. Trișorii, așa cum îi știm, s-au ghidat după noroc și probabil cei cu stea în frunte au reușit să se furișeze mai departe prin viață.

Ceea ce i-a influențat pe toți, atât în alegerea făcută la patru ani, cât și în tot restul răscrucilor întâlnite de-a lungul timpului, a fost viziunea scopului final, speranța că la sfârșit vor fi recompensați pentru sacrificiul făcut. Controlul impulsurilor este unul dintre coeficienții care măsoară inteligența emoțională, iar aceasta, spre deosebire de IQ, este o aptitudine pe care o putem dezvolta.

Articol recomandat

Linia de plutire lină

Există o serie de oameni care par să nu dea curs emoțiilor negative. Ei reacționează surprinzător de bine în situații critice, ca și cum ar fi orbi la aspectele negative ale contextului de viață. Tendința e să credem că își reprimă în mod voluntar anxietatea, furia, frica, îngrijorarea sau oricare alt sentiment conectat în mod firesc de o situație nefericită pe care o întâlnesc.

Goleman ne explică însă că acest gen de oameni pur și simplu nu ajung să conștientizeze impulsurile negative, dinamica lor neurologică face ca gândurile pesimiste să cadă, în mod natural, pe planul doi, focusul rămânând negreșit pe pozitiv. Ei sunt imperturbabilii – ferice de ei! Ce ne facem însă noi, restul, care ne tulburăm inevitabil la cea fină adiere de neliniște?

Răspunsul îl găsim în tăria motivației interioare, în încrederea că suntem în stare să facem față oricărei provocări și că, dacă urmăm cu perseverență acest curs, universul va conspira în așa fel încât să ducem la bun sfârșit testul și să primim la final bezeaua râvnită.

Această speranță care ne ghidează printre capcanele vieții pare un fel de credință oarbă, dar este de fapt un simț interior pe care avem responsabilitatea de a-l antrena. Și atunci am spune mai bine: speranța nu moare niciodată.

Cine este Daniel Goleman

Daniel Goleman este psiholog şi cercetător în domeniul psihologiei clinice şi al ştiinţelor comportamentale, discipline în care a obţinut doctoratul la Harvard.

A primit premiul Premiul pentru Întreaga Carieră din partea Asociaţiei Americane de Psihologie. A colaborat cu numeroase publicaţii prestigioase, printre care The New York Times, People, Time, Journal of Social and Clinical Psychology etc. Pentru articolele sale a fost nominalizat de două ori la Premiul Pulitzer.

Dr. Goleman a publicat mai bine de 12 ani articole despre ştiinţele creierului şi științele comportamentale în The New York Times și a editat zeci de cărți de specialitate.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus