Trăim în apropierea unei țări care își arestează în masă cetățenii fiindcă manifestează în spațiul public, sau care îi amendează pentru „discreditarea armatei” întrucât și-au vopsit părul în verde, galben și albastru. O țară care își elimină disidenții cu precizia sadică a unui criminal în serie. O țară care de câțiva ani ne hărțuiește cibernetic și propagandistic, care ne infiltrează și bruiază sistemul politic. O țară care și-a invadat vecina, cauzându-i distrugeri și răni cu o bestialitate tipică altor secole. O țară care, totuși, își susține conducătorul tiranic în proporție de 60-70%… Rusia, se pare, este de neînțeles. Iar Viitorul e istorie. Cum a pus totalitarismul din nou stăpânire pe Rusia, scris de Masha Gessen (traducere Bogdan Ghiurco, coperta Dora Marian, 560 de pagini), disecă tocmai incomprehensibilitatea cronică a acestei țări. Nu e o carte care ne dă speranțe. Nu ne oferă soluții. Poate nici nu ne învață neapărat ceva nou. Ne pune însă, dur, diamantin, față în față cu realitatea: diformă și disruptivă, aceasta este – cu ea avem de trăit.
Cuprins
Ce cuprinde această carte
Cititorul s-ar putea mira de, aparent, mica extravaganță la care recurge Masha Gessen la începutul volumului: o listă de dramatis personae și un prolog. De parcă ar urma o piesă de teatru. Și nu e cazul: chiar dacă volumul se bazează pe convorbiri cu șapte „protagoniști”, rezultatul final e un exemplu strălucit de proză jurnalistică (ori de jurnalism literar) – nu literatură, și nicidecum dramaturgie. Pe măsură însă ce Gessen alternează poveștile de viață ale protagoniștilor – printre ei, nepotul lui Aleksandr Nikolaevici Iakovlev, ideologul lui Gorbaciov, o activistă la un moment dat membră a grupului Pussy Riot, fiica disidentului Boris Nemțov și chiar Aleksandr Dughin, supranumit „ideologul lui Putin” – cu considerațiuni teoretice care conferă volumului o statură intelectuală impresionantă (sunt discutate ideile unor cărturari precum Hannah Arendt, Erich Fromm, Zbigniew Brzeziński ș.a.), mica extravaganță de la început capătă tot mai mult sens. Spre final, când și latura analitică a textului a fost edificată, și destinele protagoniștilor și-au așternut deznodământul, sensul devine limpede: volumul acesta de proză jurnalistică înfățișează o dramă. Drama unei țări care de peste un secol e țintuită în zodia Răului.
Perioada pe care însă o radiografiază Gessen se întinde de la 1985 la 2015. Ea cuprinde finalul oficial al epocii sovietice și reinstaurarea totalitarismului în cel de al treilea mandat al președintelui Putin. Un răstimp în care o generație apune, cea a protagoniștilor atinge maturitatea, iar alta îmbobocește, un răstimp ale cărui evenimente-cheie sunt elucidate și documentate extrem de eficace: dizolvarea dubioasă a URSS, cu puciul eșuat din 1991 și asaltul armat din 1993, închegarea „oligarhimii” în tulburii ani ’90 sub președinția unui Elțîn perceput adesea drept „slab”, promovarea colonelului ex-KGB Vladimir Putin la final de mileniu, afirmarea lui Navalnîi pe scena publică, ca blogger și militant anti-corupție, în 2011, acapararea Crimeei în 2014, rolul lui Dughin în infiltrarea sud-estului Ucrainei și a extremei drepte europene, apariția în rândul disidenților anti-Putin a lui Vladimir Kara-Murza, asasinarea lui Boris Nemțov ș.a.m.d.
Din toate aceste evenimente întinse pe trei decenii se conturează treptat un tipar istoric, nu mai puțin decât social și cultural, și câteva concluzii. Prima dintre acestea nu e atât vechiul adagiu că cine nu își cunoaște trecutul e condamnat să îl repete, cât o versiune (psihoterapeutică) a acestuia: cine nu își procesează trecutul e condamnat să îl repete. Iar dintre celelalte concluzii am mai putea enumera trei:
• homo sovieticus, individul modelat de epoca sovietică (1917-1991), este, în ciuda pronosticurilor, viu în Rusia de azi. Trăsătura lui definitorie este „dublugânditul”, gândirea antinomică (de exemplu, America este un imperiu detestabil, America trebuie ajunsă din urmă și întrecută), iar aspirația lui – „stabilitatea” oferită de un lider paternalist, autocrat.
• cetățeanul rus de azi e purtătorul unei traume intergeneraționale pe care nu doar regimurile politice, nu doar conducătorii, dar nici măcar specialiștii nu au abordat-o vreodată cu atenția, inteligența și empatia necesare. E o traumă cronicizată cu efecte concrete (de pildă, speranța de viață redusă a rușilor se explică pur și simplu prin deznădejde), și e departe de a se vindeca.
• deși la data publicării cărții (2017) presa occidentală a descris observația că Rusia a revenit la totalitarism drept exagerată, deși azi unii încă susțin că în Rusia avem doar autoritarism, nu totalitarism, Gessen demonstrează că trăsăturile definitorii ale acestuia din urmă (propaganda, îndoctrinarea, ideologia, lipsa alegerii reale, represiunea) sunt prezente în regimul Putin
Ce transmite această carte
În special din analiza anilor tulburi de tranziție de la URSS la Federația Rusă, reies cu izbitoare claritate punctele slabe ale constructului care a fost (și a redevenit) statul sovietic/rus: lipsa de viziune pozitivă de dezvoltare, structura ierarhică greoaie și, nu în cele din urmă, alcoolismul populației (vezi pag. 137). Ies, de asemenea, în evidență caracteristicile perene ale acestui sistem: setea de control central uniformizant asupra diversității (deci „nesupunerii”) periferiilor, fabricarea „realității” în discursul oficial impregnat de neadevăr.
Aceste caracteristici, alături de datele statistice rezultate din sondajele periodice rezumate în volum, arată o realitate pe care mulți occidentali nu sunt poate pregătiți să o digere: în poporul rus pur și simplu există o majoritate devotată valorilor sovietice – de la paternalism la birocratism și naționalism fanatic. Iar mentalul rus pare realmente incompatibil cu mentalul occidental: două sfere axiologice ireconciliabile, care pur și simplu prețuiesc valori opuse (una – autoritarismul, cealaltă – libertatea; una – colectivismul, cealaltă – individualismul; una – conformismul, cealaltă – inițiativa; una – ascultarea, cealaltă – gândirea critică, ș.a.m.d.).
Și o remarcă specială ce merită făcută pentru cititorii gay: Masha Gessen se identifică drept persoană non-binară, iar unghiul din care privește istoria și realitatea nu poate fi decât, în cel mai larg și socialmente relaxat sens al termenului, gay. Doar că aici, spre deosebire de alte lucrări, perspectiva gay nu este centrată pe sine, ci integrată celei jurnalistic-politice asupra societății rusești în ansamblul ei. Căci protagoniștii gay ai cărții fac parte organică din rândul disidenților, iar activismul gay rusesc joacă un rol semnificativ în erodarea sistemului sovietic (vezi, de exemplu, paginile 116-117) și în construirea opoziției anti-Putin. Astfel, perspectiva gay sporește aportul informativ al cărții, îmbogățește tabloul general și permite o înțelegere mai cuprinzătoare a parcursului socio-politic urmărit în volum.
Scurt meritat elogiu
Viitorul e istorie a câștigat chiar în anul publicării sale National Book Award pentru non-ficțiune. E o carte impecabil gândită, impecabil croită. Și eminamente revelatoare. Explică toate tarele acestei Rusii care, în prezent, afectează realitățile și atmosfera din atâtea țări, de la Letonia sau Finlanda, care trebuie să-și regândească apărarea, la statele africane cărora le îngreunează accesul la grânele ucrainene. Oricine vrea să înțeleagă cum de Rusia are efectul pe care îl are azi asupra comunității internaționale, oricine dorește să-și facă o idee asupra cauzelor și eventualelor soluții pentru statu-quo-ul global este călduros încurajat să citească acest volum. Îi va fi cu siguranță de folos!
Cine este Masha Gessen
Fiica Yelenei, traducătoare și critic literar, și a lui Aleksandr, informatician, Masha Gessen e astăzi unul dintre cei mai căutați experți în chestiuni europene, rusești și LGBT+. S-a născut la Moscova, dar, odată cu unul dintre valurile de emigrație evreiască, a plecat în SUA împreună cu părinții și s-au stabilit la Boston. Avea 14 ani, iar mutarea i-a cauzat „un șoc cultural imens”.
S-a integrat totuși în câțiva ani, iar după ce a cochetat cu eventualitatea unei licențe în arhitectură la Cooper Union s-a orientat definitiv spre jurnalism, călătorind între joburi de la Boston la San Francisco și New York. Până când, după dezghețul sovietic, a decis să se întoarcă la Moscova, unde s-a stabilit în 1996, lucrând ca jurnalistă și reporter pentru diverse publicații (Itogi, US News, World Moscow ș.a.)
Momentul iunie 2012, când guvernul lui Putin adoptase mai multe reglementări anti-gay și pregătea un proiect de lege care să le „confiște” copiii familiilor homoparentale rezidente în Rusia, a prins-o pe Masha Gessen, acum cu dublă cetățenie, americană și rusă, căsătorită cu o rusoaică, și cu doi copii: un fiu adoptiv și o fiică biologică. Evident, ca să nu rămână fără copii, în aceeași lună și-au făcut toți bagajele și-au plecat în SUA. De data asta, definitiv.
Astăzi, Masha Gessen e autoarea a peste 10 cărți de non-ficțiune, are în CV experiență ca fellow Guggenheim, Andrew Carnegie și Nieman, Premiul Hannah Arendt pentru Gândire Politică/2023, un doctorat onorific de la Craig Newmark School of Journalism, din cadrulCity University of New York (unde de altfel este și profesor universitar), și trăiește cu familia ei, acum având trei copii, la New York.
Asupra sa apasă amenințarea a zece ani de pușcărie rusească, fiindcă în august 2023 Ministerul de Interne al lui Putin a emis un mandat de arestare pe numele său: într-un interviu din 2022, Gessen condamnase masacrul comis de trupele rusești în Ucraina, la Bucea, deci răspândise „știri false” despre armata rusă.
Amenințarea nu pare să o impresioneze. Masha Gessen își duce zilele după un program destul de așezat: se trezește la prânz, face vreo 30 de kilometri cu bicicleta, în natură, se întoarce acasă, gătește pentru ai ei (este „bucătăreasa familiei”), iau cina cu toții, apoi ea se retrage în biroul în care rămâne să scrie până la patru dimineața.
11 fragmente relevante
• „Între 30 și 40 de ani, am documentat moartea democrației rusești, care, de fapt, nu a existat niciodată. Oamenii relatau tot felul de variante ale acestei povești: mulți susțineau că Rusia a făcut pur și simplu un pas înapoi după ce făcuse doi pași înainte, către democrație; unii dădeau vina pe Vladimir Putin și KGB, alții pe așa-zisa apetență a rușilor pentru o conducere cu mână de fier, iar alții pe Occidentul nesăbuit și arogant. […] Vreme de aproape două decenii, cetățenii ruși și-au pierdut drepturile și libertățile. În 2012, Guvernul lui Putin a declanșat o represiune politică deplină. Țara le-a declarat război inamicilor interni și vecinilor. În 2008, Rusia a invadat Georgia, iar în 2014 a atacat Ucraina, anexând teritorii vaste. De asemenea, a pornit un război informațional împotriva conceptului și realității democrației occidentale. Observatorii vestici au înțeles cu greu ce se întâmplă în Rusia, dar, în prezent, s-au obișnuit cu diversele sale războaie.”
• „Statul bolșevic, care apăruse ca formă de protest împotriva inegalității, crease unul dintre cele mai complicate și mai rigide sisteme de privilegii din istorie. Primul pas a fost atunci când unii bolșevici s-au mutat în palate și hoteluri de lux. Principalele mecanisme de privilegii au fost definite și create în primii ani de existență ai Rusiei bolșevice. […] Valoarea și amploarea privilegiilor au crescut pe parcursul celor trei decenii de conducere a lui Stalin, la fel și decalajul dintre bogați și săraci. În deceniul lui Hrușciov, în care numărul blocurilor de locuit a cunoscut o creștere uriașă, decalajul s-a redus ușor, însă, după venirea la putere a lui Leonid Brejnev în 1964, vechea tendință de diferențiere s-a reluat.”
• „orice regim totalitar formează un tip de om și se bazează pe el pentru stabilitatea sa. Crearea Omului Nou este un proiect explicit al regimului, dar produsul finit este mai puțin un vehicul ideologic al regimului și mai degrabă un individ perfect adaptat pentru a supraviețui în societatea respectivă. La rândul său, supraviețuirea regimului ajunge să depindă de omul nou creat. […] [Homo sovieticus este un] om creat de sistem de-a lungul deceniilor prin răsplătirea obedienței, conformismului și slugărniciei. Orice reprezentant de seamă al societății sovietice credea în autoizolare, paternalism statal și în […] «egalitarism ierarhic». De asemenea, suferea de «sindromul imperial». Autoizolarea a fost o strategie-cheie atât pentru stat, cât și pentru individ: odată cu retragerea Uniunii Sovietice în spatele Cortinei de Fier, cetățeanul sovietic s-a izolat de «Ceilalți», care, în consecință, au devenit nedemni de încredere. Ideologia a încurajat această separare, punând accentul pe «dușmănia de clasă». Menținerea unui cerc social redus a fost totodată o strategie de supraviețuire eficientă în timpul Marii Terori, când încrederea excesivă în semeni se putea dovedi mortală. Credința într-un stat paternalist și dependența totală de el au fost cultivate în Homo sovieticus prin însăși natura statului sovietic […]. Statul sovietic era părintele suprem: își hrănea, îmbrăca, adăpostea și educa cetățenii; le oferea locuri de muncă și un sens al existenței; îi răsplătea când făceau bine și îi pedepsea pentru orice greșeală, oricât de mică. «Statul sovietic ’socialist’ este totalitar prin natura sa, fiindcă nu îi poate lăsa individului niciun spațiu independent»….”
• „… lumea lui Homo sovieticus era modelată de antinomii. Cea mai importantă dintre ele era «sindromul imperial» […]. Pe de o parte, ca și Rusia înaintașă, URSS era, fără doar și poate, un imperiu. Puterea, anvergura și întinderea sa erau surse de mândrie cetățenească. Fiecare școlar învăța că Uniunea Sovietică e cea mai mare țară din lume – ocupând o șesime din suprafața pământului. […] Pe de altă parte, niciun cetățean sovietic nu își uita vreo clipă originea etnică, care era imuabilă și trecută pe toate documentele sale. Doar membrii celui mai mare grup etnic – rușii – își permiteau uneori să uite cine sunt. «În concluzie, Homo sovieticus este nemulțumit prin însăși natura sa, în mod genetic, și se confruntă cu alegerea imposibilă între identitatea etnică și cea supraetnică» […]. Ca să se adapteze la pozițiile contradictorii ale antinomiilor, Homo sovieticus a fost nevoit să își fragmenteze conștiința. Levada a împrumutat termenul de «dublugândit» al lui George Orwell. Ca și personajele din O mie nouă sute optzeci și patru, Homo sovieticus putea avea simultan două convingeri contradictorii. Acestea evoluau în paralel și, atâta timp cât traseele lor nu se încrucișau, nu intrau în conflict: Homo sovieticus putea folosi una din cele două poziții ale antinomiei, în funcție de situație, uneori în succesiune rapidă, una după alta.”
• „Elțîn a fost preocupat tot restul anului 1991 să preia instituțiile statului sovietic, în loc să le desființeze. A revendicat pentru noua Rusie independentă armata, banca centrală și locul URSS în Organizația Națiunilor Unite. Occidentalii au considerat că era o decizie înțeleaptă: majoritatea arsenalului nuclear sovietic rămânea astfel într-un singur loc și Rusia nu mai putea renega datoria externă a predecesoarei sale, așa cum făcuseră bolșevicii în 1917. În ochii plini de speranță ai antisovieticilor înverșunați, acțiunile lui Elțîn au însemnat un atac la temelia sistemului totalitar, a aparatului ideologic și de teroare. Elțîn a interzis activitățile Partidului Comunist și l-a însărcinat pe noul șef al KGB desemnat de el (oficial, de Gorbaciov) să desființeze serviciul. Dar, la o privire mai atentă, interdicția asupra Partidului viza, de fapt, activitatea economică. Elțîn se temea, pe bună dreptate, că aparatul de Partid va deturna bunurile rămase în patrimoniu. Iar desființarea KGB-ului a însemnat în realitate divizarea sa în 15 părți constitutive, între republicile URSS, asigurându-se astfel funcționalitatea poliției secrete de tip sovietic.”
• „După numirea în funcție, Nemțov a aflat de la adjunctul său, un politician mai bătrân și mai experimentat, că, dacă vrea să fie luat în serios, trebuie să bea cu fiecare șef din regiunea sa, inclusiv cu directorii celor 500 de fabrici și conducătorii celor 750 de gospodării colective. Nemțov a redus lista la 400 și a început să bea câte o sticlă de vodcă cu fiecare dintre ei. După aproximativ un an, și-a dat seama că sănătatea i s-a deteriorat, că are trupul umflat permanent și că prezintă simptome de alcoolism, de care sufereau majoritatea rușilor. A mai observat că își însușise o atitudine tipică liderilor politici sovietici, care îi priveau cu suspiciune pe oamenii care nu beau alcool.”
• „În 1994, când au fost întrebați care dintre schimbările majore din ultimii cinci ani a provocat țării mai mult rău sau mai mult bine, rușii au manifestat o atitudine echivocă în privința libertăților: doar 53% considerau că libertatea de exprimare este o schimbare pozitivă, iar alte libertăți recent dobândite au obținut un punctaj și mai mic. Doar 8% dintre respondenți credeau că destrămarea Uniunii Sovietice reprezintă o evoluție pozitivă. Ceilalți 75% erau de părere că evenimentul provocase mai mult rău decât bine, iar acest procent era cel mai mare din întregul sondaj. […]. Sociologii și-au propus să identifice concepțiile curente despre identitatea națională. Într-o anumită măsură, toți indivizii și toate societățile se definesc în opoziție cu alteritatea, iar pentru ruși, în 1994, imaginea de la care au pornit era un stereotip generalizat al europeanului. Acest personaj imaginar era rațional, cultivat, activ – și era Celălalt. Rusia venea după o perioadă de autodenigrare concertată, iar societatea încă procesa șocul de a vedea cu ochii săi cum arată așa-zisul «Occident putred». Vestul era strălucitor, fericit, banal și întemeiat pe domnia legii. Ani la rând, ziarele folosiseră expresia «lumea civilizată» cu referire la tot ceea ce Rusia nu era. În acel moment, rușii se săturaseră să se considere inferiori. Dar care erau, după părerea lor, calitățile lor înnăscute? În urma acestei întrebări deschise, adresate unui număr de 2 957 de respondenți, au reieșit trei însușiri principale: «receptivitatea», «simplitatea« și «răbdarea».”
• „Clanurile rusești erau descendentele directe ale sistemului de nomenclatură sovietică. În cei cinci ani care trecuseră de la prăbușirea Uniunii Sovietice, nu apăruseră instituții care să formeze lideri sau politicieni noi și nici măcar funcționari guvernamentali. Dimpotrivă: reprezentanții mai tineri ai Guvernului […], care veniseră la guvernare din structuri adiacente sau tangențiale Partidului, fuseseră eliminați și intraseră între timp în afaceri private. Reprezentanții vechiului Guvern, ai partidului și KGB-ului au umplut numeroasele goluri existente în toate sectoarele birocratice și și-au reluat ascensiunea în ierarhia puterii, de parcă sfârșitul Uniunii Sovietice ar fi fost pentru ei doar o disponibilizare temporară.”
• „– Alo, Maria Nikolaevna. La telefon căpitanul Timofei Vladimirovici Gracev, de la Direcția de Investigații. Sunteți suspectată de incitare, organizare și participare la revoltă. O citație i-a fost înmânată la locul dumneavoastră de reședință lui Aișat (a rostit patronimul și numele de familie al bonei), originară din Baku, care, din câte se pare, locuiește acolo fără forme legale.
– Ia mai du-te tu în mă-ta, a spus Mașa și a închis telefonul.”
• „Într-un stat mafiot, grupul mic de la putere este structurat ca o familie. În centrul familiei este patriarhul, care nu guvernează, «ci dispune – de poziții, averi, ranguri, persoane». Sistemul este o caricatură a distribuției economice comuniste. Patriarhul și familia lui au doar două scopuri: acumularea de bogăție și concentrarea puterii în mâinile lor. Structura familială este strict ierarhică, iar apartenența la ea poate fi obținută doar prin naștere sau adopție. În cazul lui Putin, cercul său interior este format din bărbați pe care i-a cunoscut în copilărie pe străzile și în cluburile de judo din Leningrad. În cercul următor sunt incluși foștii lui colegi din KGB/FSB, iar ultimul cerc este alcătuit din oameni cu care a lucrat în administrația din Sankt Petersburg.”
• „… totalitarismul Rusiei este un totalitarism recurent, asemenea unei infecții recurente. Ca și în cazul infecției, recidiva nu este la fel de mortală precum boala inițială, dar simptomele pot fi recunoscute imediat.”
Volumul „Viitorul e istorie. Cum a pus totalitarismul din nou stăpânire pe Rusia” va putea fi cumpărat online în curând de AICI.