Acum citești
Noutate 2023, colecția Byblos. Cartea dintre lumi – sau despre fantomele care ne definesc

Noutate 2023, colecția Byblos. Cartea dintre lumi – sau despre fantomele care ne definesc

Louise Erdrich

Dacă a existat vreodată o carte menită să fie citită în noiembrie, aceasta e! Fără a se vrea thriller, „povestea cu fantome” intitulată Sentința, a scriitoarei americane Louise Erdrich (traducere Andreea Florescu, redactor Cristina Stan), e emanația perfectă a acestei perioade din an când, în cultura nord-americană, care sărbătorește Halloweenul pe 31 octombrie, Ziua Tuturor Sfinților pe 1 noiembrie și Ziua Morților pe 2 noiembrie, vălul dintre lumea viilor și cea a răposaților se subțiază, iar realități stranii din cea de a doua se infiltrează în așezata noastră viață cotidiană. Subminând? Prevestind? Tulburând. Un roman proaspăt distins cu prestigiosul Prix Femina, străbătut de voltajul unui mister cu ramificații istorice, nu mai puțin decât profund psihologice, care invită ochiul contemporan la o lectură căutătoare de sine în anotimpul când anul pe care tocmai l-am trăit amurgește, epuizat, prin ușa de ieșire a Timpului.   

Povestea ca fel de a vedea lumea

Louise Erdrich își amintește că, fiind copil, primea de la tatăl ei câte cinci cenți pentru fiecare poveste pe care o așternea pe hârtie. Ce o motiva să scrie pe viitoarea câștigătoare a National Book Award (2012) și a Premiului Pulitzer (2021) nu era însă bănuțul cu pricina, ci faptul că ambii ei părinți erau mari amatori de povești și, totodată, buni povestitori. De altminteri, copila se prea poate să fi avut o slăbiciune… genetică pentru meșteșugul povestitului, transmis pe cale maternă de la strămoșii ei amerindieni ojibwe. La maturitate, în orice caz, Erdrich s-a identificat drept autoare nativă americană și, mai mult, a deschis în Minneapolis o librărie mică, independentă, numită Birchbark Books, care vinde în principal cărți despre populațiile indigene ale Americii de Nord și promovează cultura nativă.

Sentința, nu mai puțin, reprezintă o rarisimă ocazie pentru publicul român: aceea de a vedea lumea prin ochii unui personaj amerindian, dintr-o perspectivă pentru noi greu accesibilă dincolo de clișeele western cu „piei roșii” care atacă trenuri de epocă chiuind ritmic – sau de cele contemporane cu rezervații, cazinouri mai degrabă ilicite, infracționalitate și alcoolism… Personajul principal este aici o indiancă americană ojibwe, Tookie, care funcționează ca un alter ego al autoarei. Prin filtrul conștiinței lui Tookie, accesăm o realitate în care fractura dintre spirit și materie, atât de definitorie pentru cultura vestică, nu există, iar superstiții, credințe și ritualuri își găsesc cu naturalețe locul în cotidian. Pentru Tookie, spiritualitatea este o componentă organică a realității – aceasta, așa cum e narată de ea, fiind impregnată de supranatural, de o transcendență efectivă, integrată în „normalitate”.

Scena pe care se petrece povestea lui Erdrich e însăși librăria Birchbark Books, cu mica ei comunitate de librari indigeni ușor excentrici, în orice caz inimoși (Louise însăși figurând ca personaj secundar printre ei), și, la scală mai mare, Minneapolisul răvășit de pandemie și de protestele violente care au urmat uciderii lui George Floyd și au precedat alegerile prezidențiale din noiembrie 2020. Pe această scenă își face intrarea, în noiembrie 2019, fantoma Florei, o clientă albă care se voia cu orice preț nativă, o wannabe care-și inventase o descendență falsă pentru a se autoiluziona că nu era albă și a-și câștiga, insistentă, persistentă, un loc în comunitatea de amerindieni. Fantoma Florei bântuie librăria, o bântuie pe Tookie, și treptat metafora bântuitului activează valențe istorice, etnice, teritoriale, culturale care reproblematizează colonialismul și fac să răsune, din nou, cu nepieritor sens, marea întrebare a individului contemporan: „cine sunt, de fapt?”

În plan secundar, dar nicidecum neimportant, povestea este o pledoarie subtilă pentru citit și cărți: romanul bibliofilului. (De altfel, ultimele pagini ale volumului sunt dedicate „listei cărților preferate ale lui Tookie”, cu felurite recomandări de lectură, de la cărți de citit în pandemie la microromane cu șarm.) Iar librăria devine „o axis mundi, o misiune”, microuniversul unde realitățile, oricât de diforme, pot începe să fie explicate, procesate, deslușite, înțelese prin mijlocirea cărților de tot felul (ficțiune, biografii, jurnale, studii științifice, etc.). Statementul – antreprenorial, dar și cultural-social – din spatele acestui microunivers este esențialmente anti-corporatist și în favoarea micului comerciant local, artizanal: librăriile mici, independente sunt instrumente de menținere și exercitare a unei libertăți fundamentale – libertatea de exprimare.  

9 fragmente sugestive

• „Iar eu eram de partea proastă a statisticilor. Amerindienii primesc cele mai mari sentințe dintre persoanele aflate în prezent în pușcării. Ador statisticile, pentru că plasează ce se întâmplă unei scursuri a umanității, ca mine, pe o scală universală. De exemplu, numai în Minnesota sunt de trei ori mai multe femei încarcerate decât în Canada, ca să nu mai zic de Europa. Mai sunt și celelalte statistici. Nici nu vreau să le pomenesc. De mulți ani mă întreb de ce stăm cel mai prost, sau de ce suntem ultimii, la tot ce poate fi măsurat. Pentru că știu că există și măreție în rândul poporului nostru. Dar poate că măreția noastră nu zace în lucrurile măsurabile. Poate am fost colonizați, însă nu suficient. În afară de cazinouri și de activitățile mele, majoritatea dintre noi nu facem din bani singurul scop. Nu suficient cât să ne anulăm dragostea pentru strămoși.”

• „Odată, pe când eram în izolare, întinsă în pat într-o stare de disociere corporală, fusesem vizitată de un mic spirit. În ojibwe, cuvântul pentru «insectă» este manidoons, spirit mic. Într-o zi, o muscă de un verde iridescent mi-a aterizat pe încheietură. Nu m-am clintit din loc, doar am privit-o atingându-și carapacea ca o piatră prețioasă cu brațele-i subțiri cât o geană. Mai târziu, am căutat să văd ce specie era. Doar o muscă verde de sticlă, Lucilia sericata. Dar, la acel moment, a fost solia tuturor lucrurilor despre care am crezut că nu aveau să mai fie nicicând ale mele: frumusețea neobișnuită și comună, entuziasmul, surpriza. A doua zi de dimineață, nu mai era. S-o fi întors la gunoaiele ei sau la vreun leș, m-am gândit. Dar nu. Era întinsă pe dosul palmei mele. O strivisem de moarte în somn. Eram terminată.”

• „Librăria era micuță și modestă, plasată vizavi de clădirea de cărămidă a unei școli, într-un cartier plăcut. Ușa albastră cu arcadă de la intrare se deschidea într-un spațiu ce mirosea dulceag a iarbă, de vreo șaptezeci și patru de metri pătrați, ticsiți cu cărți, cu secțiuni etichetate ca ficțiune indigenă, istorie, poezie, limbi străine, memorii și tot așa. Mi-am dat seama că suntem mult mai geniali decât credeam. Patroana se afla într-un birou îngust cu ferestre înalte, care lăsau să pătrundă înăuntru fâșii suave de lumină. Louise purta ochelari de modă veche cu lentile ovale și își strânsese părul cu o clemă cu mărgele. O știam doar din fotografii de autor mai vechi. Vârsta îi lățise chipul și nasul, îi umflase obrajii, îi albise părul și îi dăduse un aer general de îngăduință. Mi-a spus că librăria era în pierdere.”

• „Flora a murit pe 2 noiembrie, de Sâmbăta Morților, o zi când vălul dintre lumi este subțire și ușor de rupt. De atunci, a fost aici în fiecare dimineață. Și așa e suficient de tulburător când moare un client fidel, însă încăpățânarea cu care Flora refuza să dispară începea să mă calce pe nervi. Deși avea logică. Flora avea să bântuie librăria. Era o cititoare devotată și o colecționară avidă de cărți. Specialitatea noastră sunt cărțile despre indigeni, desigur, principalul ei interes. Dar iată că vine și partea enervantă: era obsedată de toate lucrurile care aveau legătură cu indigenii. Poate că obsedată e un cuvânt prea dur. Să presupunem mai degrabă că se voia o wannabe, o aspirantă foarte insistentă.”

• „Librăriile mici au romantismul osândit al spațiilor intime pe cale de a fi șterse de pe fața pământului de către capitalismul descătușat. Mulți oameni se îndrăgostesc aici. Ba chiar am avut și câteva cereri în căsătorie.”

• „Într-o dimineață, când librăria era goală, cu excepția fustei Florei care foșnea când se atingea de marginea mesei, am întrebat, cu voce tare, dacă fusese omorâtă de carte.

– Flora?

Articol recomandat
thrillere

Parcă mă asculta.

– Ai citit propoziția până la capăt? Asta s-a întâmplat? Am sesizat că a devenit pe loc atentă. Mai înainte, când cartea se aflase fizic în magazin, mi se păruse că aud vocea Florei. Cu toate că posibilitatea de a-mi vorbi mă neliniștea, supărarea provocată de carte era mult mai rea. Aveam nevoie de un răspuns. Și simțeam nevoia Florei de a-mi răspunde. Simțeam că încearcă. Efortul ei de a pătrunde prin vălul subțire care ne despărțea era palpabil. Vii și morți, ce înseamnă toate astea? Păream atât de aproape. Abia mai puteam respira. Am trimis către Flora o forță ajutătoare din corpul meu. Eram prinse de efortul de a comunica prin atmosfera încărcată de deasupra cărților expuse. Valurile de forță dintre noi se umflau și se retrăgeau iar și iar.”

• „Am stat până seara târziu, urmărind cum ard locuri cunoscute. Din când în când, unul dintre noi murmura ceva când recunoștea vreun supermarket, vreo băcănie, vreun restaurant, un magazin cu băuturi, un amanet. Siluetele oamenilor se profilau pe fundalul flăcărilor în imagini de-a rândul. Hetta îi trimitea mesaje Asemei, care nu răspundea. Se adunaseră acolo tot felul de oameni. Negri, albi, cu piele măslinie. Obișnuiți. Triști și înfuriați. Hetta a spus că oamenii erau martori la acțiunile supremației albilor. Focurile erau în tot orașul, dar în apropiere se auzeau artificii, sirene, elicoptere, tumultul incoerent al conflictului, zgomote de împușcături, motoare turate, urlete pe străzi, motociclete, și mai multe artificii și împușcături, uneori aproape, alteori departe.”

• „Valuri de emoție străbăteau mulțimea. M-am pomenit că stau între o negresă îmbrăcată în turcoaz și o amerindiancă în tricou și blugi ca mine. Ambele aproape că își pierduseră fiii din cauza bătăilor poliției – pe malul râului. Femeile m-au luat fiecare de câte o mână. Din palmele lor trecea în palmele mele o durere dincolo de orice închipuire, iar pentru o clipă m-am căznit să le dau drumul. Însă ele m-au ținut strâns, și astfel am fost trasă în horă. Un bătrân a anunțat că dansul rochiilor tradiționale era menit să-i vindece pe oameni și i-a îndemnat pe cei care aveau nevoie de vindecare să facă un pas în față. Oamenii au înaintat din toate direcțiile. Se țineau unii pe alții. Era o nebunie. Capul îmi țiuia de durere și mi-era teamă să nu cad în genunchi. Suferința ieșea la iveală peste tot în jur.”

• „Uneori, târziu în noapte, spitalul emitea șuvoaie subțiri de ceață din crăpăturile de-a lungul ferestrelor și dintre cărămizi. Acestea au luat forma unor spirite eliberate din propriul trup. Lumea se împânzea de fantome. Eram o națiune bântuită, într-o lume bântuită.”

Romanul „Sentința” costă 56,25 lei și poate fi achiziționat online de AICI.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus