Acum citești
Recomandări de la oamenii din spatele cărților, luna octombrie

Recomandări de la oamenii din spatele cărților, luna octombrie

Toamna aceasta, îmboldiți de redactorul-șef Anca-Maria Pănoiu, îți aducem, fresh și nemachiate, impresiile noastre personale despre cărțile de Top 5/octombrie. Ți se propune, vei vedea, o toamnă cuprinzătoare și totodată realistă ca o bunică cu picioarele pe pământ, în care filtrăm prin ficțiune nenorocirile survenite peste graniță sau în viețile noastre, dar ne și dăm voie să ne hrănim sufletește cu ce-i bun în viață, de la rockul lui Freddie la… people spotting la cafenea.

1. Freddie și motanul meloman, Cristiana Petre, ilustrații de Andra Badea

(Cristina Ștefan, editoare)

Poveștile Cristianei Petre și ilustrațiile Andrei Badea m-au fascinat încă de la prima pagină, când am pătruns în lumea lui Jimi și al său Fenderică. Le-am parcurs cu o curiozitate de entomolog care, deși cunoaște deja în amănunt viața fluturilor preferați, rămâne fascinat la fiecare bătaie de aripi. Am reluat cu nesaț povestea ilustrată a lui Jimi Hendrix, apoi a lui Janis Joplin și iată, acum, a lui Freddie Mercury – toți în ipostaza lor de copii, uneori timizi, alteori deznădăjduiți, dar întotdeauna străluciți. Și, pe lângă talentul lor bine-cunoscut, le-am mai descoperit și prietenii, micile ajutoare ca din basme: chitara Fenderică, autoharpa Harpi și motanul pianist Clapi. Mi-am amintit de propria copilărie, de radioul din bucătăria bunicilor, unde-mi petreceam după-amiezile după școală, de casetele vechi și apoi de CD-urile tatei, de revistele Bravo și Popcorn, de VH1-ul pornit toată seara… Și, mai ales, de solourile electrizante ale lui Jimi, de vocea hipnotică a lui Janis și de exuberanța lui Freddie și-a atâtor altor muzicieni fantastici. Mi-am dorit să fi avut și eu, atunci, asemenea cărți, asemenea uși deschise în lumea rockului. Iată că acum le am.

2. Manaraga, Vladimir Sorokin

(Mihail Vakulovski, traducător)

 Traduc iar Sorokin. N-am uitat că mi-am propus să nu mai fac niciodată munca asta care te stoarce de energie – la propriu. Dar la Sorokin chiar n-am putut rezista. E vorba despre superromanul Manaraga, care se citeşte cu maaare plăcere, dar se lasă tradus cu greu (dacă insişti să păstrezi stilul sorokinian). Nu e o surpriză că Sorokin combină stilurile şi epocile; Gheorghe Crăciun era obsedat de faptul că Slănina albastră nu va putea fi tradusă niciodată în română, romanul adunând între copertele sale toate stilurile literaturii ruse, de la cronicari & cântece medievale & Oastea lui Igor la tinerii scriitori ruşi.

            Deşi în Manaraga acţiunea are loc în viitor, personajul principal se întâlneşte şi cu „Tolstoi“ (par exemple), care îi dă să citească un manuscris scris în stilul lui Tolstoi, of course, despre Tolstoi – adevărat chin pentru traducător, căci e o povestire mult prea lungă (c-aşa scria nenea Lev), care nu se mai termină, cu fraze foarte, foarte lungi (multe rimate, ducă-se pe pustii!), într-un lexic mai aproape de slava veche decât de rusa contemporană (traduc la Tolstoiul ăsta tare tolstîi de vreo săptămână, când o să-l termin… o să-l termin… dar deocamdată mă termină el pe mine).

            Romanul e despre multe, inclusiv despre manipulare. Personajele principale, book’n’griller-ii, trăiesc cu ajutorul unor purici inteligenţi, băgaţi în cap, care le şoptesc totul; fără purici oamenii ar fi cu totul altfel – alţii, de fapt. Când protagonistul, Géza, ajunge pe muntele Manaraga şi i se scot puricii, devine cu totul alt om, cu care Henri, proprietarul noii Bucătării revoluţionare de pe Manaraga, nu poate să se înţeleagă, până nu-i pune alţi purici, care-l fac pe Géza exact aşa cum îl vrea Henri.

            Cartea se termină cu „Și lacrimile mele se revarsă pe coapsele lor tinere“. Şi oboseala mea mă împinge de la laptop în pat – surmenaj care s-a tot acumulat la muncă, care a pic-pic-picurat în mine precum doza a treia a vaccinului anti-Covid… Citisem romanul înainte să accept traducerea, apoi am ascultat autiobookul şi l-am tradus cu mare, mare plăcere. Acum urmează redactarea, o lectură cu originalul în faţă, apoi încă o lectură doar ca să văd cum sună în română, deci mai e până la capăt, dar ce-a fost mai greu s-a terminat. Aici şi acum.

3. Eliberare, Sándor Márai

(Anca-Maria Pănoiu, redactor-șef)

Oare acum, când de luni bune, de la doar câteva sute de kilometri de casă ne vin atât de des vești despre bombardamente și când rețelele de socializare vuiesc de imaginile unor orașe devastate, realitatea războiului ni se pare întrucâtva mai obișnuită, mai imediată? Sau conține, în miezul ei, aceeași alteritate ireductibilă, același absurd?

            În iarna 1944–1945, Sándor Márai se ascundea în Leányfalu, un sat din apropierea Budapestei asediate, prinsă încă în încleștarea celor doi mari inamici, Rusia și Germania, în rămășițele fumegânde celui de Al Doilea Război Mondial. Cu o soție evreică, în mijlocul trupelor germane hotărâte să-și impună „soluția finală“, riscul de a rămâne în capitală ar fi fost prea mare. Și totuși, romancierul revenea adeseori în orașul asediat, ca să se asigure că apartamentul familiei nu fusese bombardat și ca să încerce să mai salveze câte ceva din biblioteca impresionantă, însumând cinci mii de volume.

            Așa s-a scris, din fragmente de reportaj la fața locului, romanul Eliberare. Atât că între copertele cărții, marele romancier maghiar autoexilat în 1948 alege să schimbe perspectiva. Astfel, o așază în centrul poveștii pe Erzsébet, tânără clandestină, fiica unui savant filosemit care, printre grenade și filări, trebuie să-și ascundă tatăl și pe sine din calea trupelor naziste și a crucilor cu săgeți, facțiunea maghiară de extremă dreaptă. Zecile de zile petrecute de Erzsébet în ascunzătoare, alături de alte peste o sută de persoane, devin pentru tânără o călătorie inițiatică spre straturile cele mai adânci ale sinelui. Va afla în acest răstimp ce înseamnă duplicitatea atunci când în joc e protejarea propriei vieți, până unde poate ajunge abrutizarea traumei, cum se răstoarnă ierarhiile sociale în mizerie și frică și cum nevoia de supraviețuire ajunge să-și impună propriile ierarhii, cât de puțin contează murdăria fizică și cât de elastice pot fi limitele omenescului. Iar marea întrebare care planează asupra improbabilelor orori din beciul imund se referă la libertate.

            Sándor Márai redă aceste experiențe cu precizie de cronicar. Însă personal, nu acuitatea descrierilor, portretizărilor și atmosferei mi se pare că îi dă măsura geniului în acest roman, cât mai ales subtilitatea cu care a știut să pătrundă în firidele cele mai ascunse ale feminității și să o restituie în amănunțite introspecții, captând cele mai fine nuanțe ale trupescului și sufletescului deopotrivă.

            Într-un dialog al meu cu unul dintre traducătorii lui Márai, ne amuzam în legătură cu așa-zisul stil plicticos al romancierului, alcătuit din nenumărate analize și sondări sufletești. Adevărul e că nimic nu e mai neadevărat dacă vorbim despre scriitura lui Sándor Márai. Pentru că tocmai finețea și totodată puterea condeiului său de a atinge zonele nevralgice ale spiritului este ceea ce face ca paginile introspecțiilor sale să se întoarcă una după alta, pe nerăsuflate.

***

Traducerea nuanțată și precisă a romanului Eliberare i-o datorăm de această dată lui Kocsis Francisko. Iar pe copertă, inspirată de monograma de pe lenjeria purtată de Erzsébet în ascunzătoare, a brodat un „E“ roșu Dora Marian.

4. E OK să nu fii OK. Cum să faci față doliului și pierderii într-o lume care nu înțelege, Megan Devine

Articol recomandat
carti si tableta

(Diana Ilie, traducătoare)

Știu că există o firidă până și în cele mai ascunse locuri, dar asta nu înseamnă că luminii pătrunse pe acolo îi va fi ușor să ne învăluie. În ultimii ani, am simțit cu toții pierderea, doliul, deznădejdea ca pe niște realități greu de dus și poate cu atât mai greu de explicat. Și, ca un joc nefast al sorții, din lipsă de răspunsuri care să ne vindece, ne-am lăsat paralizați de teamă.

            În acel punct mă aflam și eu când am început să citesc și să traduc cartea psihoterapeutei Megan Devine, E OK să nu fii OK, o pepită compusă din imagini despre destrămare și, poate mai important, despre cum să ne recalibrăm după o astfel de experiență. Pornind de la propria viață – pentru că și-a văzut partenerul înecându-se –, Megan Devine recompune un peisaj post-tragedie prin care ne învață să excavăm o astfel de realitate, să dăm la o parte platitudinile pe care ni le servim unii altora, să învățăm să facem față psihic și fizic atunci când dimensiunea thanatică e mai densă decât curajul.

            E OK să nu fii OK e scrisă în spiritul adevărului fără ocolișuri, scuturat de artificiile motivaționale, apoi ghidat după principiile conform cărora „dacă vrem să ne îngrijim mai bine unii pe alții, trebuie să-i redăm doliului firescul“. Nu există o singură lentilă prin care să privim soarele negru al morții, însă dacă avem suficientă răbdare, vom găsi răspunsuri firești în fața unui astfel de cataclism interior. Chiar dacă asta înseamnă să uităm tot ce știam despre doliu și să ne oferim, în schimb, mai multă înțelegere, compasiune și validare reciprocă.

5. Cum să nu faci nimic. Economia atenției și capcanele ei, Jenny Odell

(Iulia Nedea, corector)

Când am văzut titlul cărții lui Jenny Odell, Cum să nu faci nimic, am zâmbit, obișnuită fiind să cred că așa ceva nu-mi e permis. Într-o societate în care ne ținem angajat în activitate până și ultimul gând – invadați de mediul online și speriați să rămânem singuri cu noi înșine –, propunerea cărții este, de fapt, o mare provocare: să ieșim din zona de confort a hiperactivității, care ne amăgește că suntem productivi, dar nu face altceva decât să ne fure timpul.

            Oare cum o fi să nu fim ocupați continuu? Câți dintre noi conștientizăm importanța atenției? Să stăm pur și simplu. Să observăm. Să nu facem nimic nu e deloc ușor, ba mai are și o întreagă filozofie în spate, pe care autoarea ne invită să o explorăm și să ne convingem: de la Epicur și Diogene din Sinop la Sfântul Antonie cel Mare și până la H.D. Thoreau, Hannah Arendt ori Deleuze, preocuparea pentru solitudine și contemplație i-a stârnit dintotdeauna pe cei atenți să iasă din inerție și i-a învățat să refuze drumul mulțimii.

            Cum să nu faci nimic ne provoacă înainte de toate să ne situăm împotriva risipirii. A se citi cu mult răgaz.

Selecție realizată de Anca-Maria Pănoiu, redactor-șef.

Vezi comentariile (0)

Scrie un răspuns

Adresa ta de email nu va fi făcută publică.

mergi sus