Anul acesta, ca să ne sărbătorim traducătorii de ziua lor, i-am pus la treabă (că ei oricum nu se odihnesc de sărbători, nu-și permit sau… așa sărbătoresc ei). Ne-am gândit la „momentul de grație“ din fotografie, prin care Henri Cartier-Bresson se referea la o clipă irepetabilă, de efemeritate suspendată, în care toate posibilitățile se împlinesc și esența invizibilă cu ochiul liber se devoalează, apoi i-am invitat să își cerceteze cotloanele meseriei și să ne spună dacă au parte de un astfel de moment în actul traducerii literare. Iar dacă îl trăiesc, să ne scrie despre el.
Am primit texte sprințare ca o mașină de popcorn, texte țâșnite ca și când momentul de grație pândea doar un prilej ca să se-arate, texte rafinate ca biblioteca dintr-o veche cameră de zi cu tavan înalt, un poem despre intimitatea traducătorului cu cartea – texte oneste, tandre, inteligente, emoționante. Ba chiar și câteva rânduri despre erotismul pe care îl presupune o traducere literară reușită. Când am început să ne jucăm, cel mai mult ne-am așteptat să ni se dezvăluie lucruri… la care nu ne-am fi așteptat. Și chiar așa a fost.
Iulia Gorzo
V-aş putea spune că momentul de graţie pentru traducătoarea care sunt e când mi-o ia inima la galop pentru că am primit fix cartea AIA de autorul ĂLA, AIA care-mi place aşa de mult, încât s-ar putea să-mi iasă, când am despoticnit o frază pe care tot eu am poticnit-o, când mă salvează redactorul (a câta oară?) de la o calamitate, când tot el/ea mă bate pe spate că am făcut o treabă bunicică, la urma urmei, când mi-a ieşit jocul de cuvinte (jocurile de cuvinte şi cu mine ne detestăm reciproc, numai că eu mă tem de ele, iar ele nu se tem de mine, ba le bănuiesc chiar că miros teama asta ca nişte dihănii ce sunt), când am de tradus versuri cu rimă şi nu le schilodesc, când mă uit la cartea tipărită, o răsfoiesc şi o numesc cartea MEA (na!), când fac cartea MEA (na!) cadou celor dragi şi cei dragi se bucură, dar de fapt graţia cea mai graţioasă pentru mine, aşa banal cum sună, e când îmi spuneţi voi, cititorii, că v-a plăcut.
Claudiu Sfirschi-Lăudat
Un moment de grație al traducătorului… Hmmm… Altul decât ziua plății? Hmmm… Da, cred că știu! Atunci când dai peste un cuvânt care te lasă cu gura căscată, un cuvânt uitat și pe care îl descoperi ca pe o comoară, un cuvânt cu atâtea povești cuprinse în el, încât uiți de tine și de oala cu mâncare de pe aragaz și te apuci să scotocești prin memorie, prin cărți și pe internet. Un cuvânt cât o lume, un cuvânt cât o carte întreagă, care te face să te oprești în loc și să-ți imaginezi cum ar suna cartea aceea. Un moment de visare, deci, în care toate cuvintele știute vreodată dau buzna peste tine de-a valma, ca niște păsări (Hitchcock?) sau ca sufletele morților din Hades, când se adună să fie hrănite cu sângele vărsat de Odysseus (Odiseea, cântul al XI-lea). Stai acolo, în mijlocul tuturor acelor cuvinte, suspendat și rupt de restul lumii, e așa de bine, ai rămâne acolo, da, e ceva apropiat de starea de grație. Dar în cele din urmă, sleit de sânge, revii din visare, simți miros de mâncare arsă, îți aduci aminte că timpul înseamnă bani, tastezi – câte? – cuvinte pe secundă, termenul de predare se apropie… Ei, dar deja vorbim despre termen de grație.
Ileana Scipione
Da, în actul traducerii există – incontestabil – o clipă aproape neaşteptată, surprinzătoare şi copleşitoare în care, pe drumul de-a lungul căruia noi, traducătorii, ne străduim să ducem pe neştiute cititorul din hamacul său în fotoliul autorului, trăim revelaţia că acesta din urmă (spaniol, uzbek, englez, maori etc.) pare să fi scris neîndoios chiar în limba care ne e patrie, aceea în care am bâiguit cândva primele vorbe, în care visăm şi ne uimim. Ȋn acea situaţie decisivă, vorbele noastre presupus echivalente devin – cum ar fi spus străbunul meu scriitor – „admirabile“ şi fără seamăn, comunicându-i cititorului, fără intermediar, sentimentul că stelele noastre de generali ai scrisului sunt adevărate constelaţii. Revelaţia e spontană, durează doar cât să clipeşti din ochi, e o stare de neuitat care musteşte de emoţie, deoarece nu o trăim prea des în viaţă, fiind dictată de afinitatea profundă a fiecăruia dintre noi cu un autor, un personaj, o metaforă, o trăire… Ȋn cazul meu, cubanezul Leonardo Padura, poliţistul Mario Conde, zilele şi nopţile în care bat clopotele lui Ernest Hemingway.
Ioana Dumitrescu
La mine, momentul de grație vine când, pentru prima oară, țin în mâini cartea tradusă.
O văd. Îi văd nuanțele, răscrucile, adâncimile; dacă am noroc, văd și numele meu pe copertă. Regăsesc migala cu care am țesut frază după frază, filtrându-le prin mine, prin ochi mereu critici.
O aud. Ascult glasul pe care i l-am dat autorului, intonația personajului lipit de suflet, ritmurile unui paragraf obsedant. Mă aud din nou spunând nu somnului de dragul lor.
O miros. Miroase a tipografie, a librărie, a lume numai bună de explorat. Miroase a text copt, deopotrivă fidel și creativ, cu care m-am mândrit la sfârșitul atâtor zile nesfârșite.
O gust. E proaspătă și hrănitoare, sper să desfete, să răscolească, să aline. Mă înfrupt iar din bucuria de a găsi piesa de puzzle potrivită, după îndelungi gândiri și răzgândiri în căutarea unui sens.
O pipăi. O deschid cu un ghem de emoții, o răsfoiesc cu teama să nu-mi sară în ochi vreo imperfecțiune, cât de mică. O cântăresc, mă întreb prin câte mâini, prin câte generații va trece, cui să i-o dăruiesc.
O simt a mea. Am alintat-o, m-a chinuit, am alungat-o, m-a ispitit, am îmblânzit-o, m-a răsplătit. O clipă – și nu mai e a mea.
Oana Zamfirache
Un paragraf reușit dintr-o traducere înseamnă întâlnirea erotică dintre două minți.
O traducere reconstruiește o lume. Nu creezi ceva din nimic, e adevărat, dar nici nu reproduci, nu imiți – cu alte cuvinte, nu repeți. O traducere înseamnă deconstrucție până la temelii, apoi reasamblare veridică a cărămizilor de sens, astfel încât acest nou obiect cultural să se integreze cât mai verosimil în mediul său adoptiv. Erotismul constă nu doar în această dezgolire, devoalare, ci și în ivirea noului. Erotismul nu are ca sens final reproducerea – această fiind posibilă, dar nu necesară –, el avându-și scopul în sine. Dar nu există erotism fără apariția noului, a unei fracturi în felul în care te uiți la lume. La fel, atunci când îți iese un paragraf dintr-o traducere, când simți că ai aruncat o privire în mintea unui om pe care nu l-ai cunoscut și cu care probabil nici nu ai comunicat direct, apare o deschidere, un profund sentiment de intimitate.
Un moment de grație în traducere este încununarea flow-ului despre care vorbește psihologia pozitivă. În aceste momente privilegiate, simțim euforie, o desfătare care ne învigorează, deși vine de pe urma eforturilor, a muncii asidue, a unei stări de concentrare sau a unei absorbiri totale în activitatea noastră. Acest gen de punct culminant care vine în urma trudei, adesea epuizante, este un mic orgasm cognitiv.
Ioana Diaconu-Mureșan
Liniște. Toată casa doarme. Iau o gură de vin. Sau de ceai. Îmi ridic ochii de la text și încep să curgă ideile – cele mai multe stupide și aleatorii, dar hei, să nu fim mofturoși. Mintea-mi fuge în toate direcțiile, asocierile sunt dadaiste și, de cele mai multe ori, vag amuzante.
După trei ore de scris câte patru variante pentru fiecare detaliu dubios, începe măcelul. Ce-i cu ardelenismul/arhaismul ăsta? Tăiem! Cum se conjugă „a sughița“ la persoana a III-a? Aha: Ghiță sughiță. Un tango ar merge la fix, sau o samba. De ce se complică în halul ăsta autorul? Cum adică… a, de fapt stai, are sens, că de-asta a zis „întâmplătoare“ mai sus. Sunt genială. Ce autor șmecher!
Cam așa arată momentul de grație la mine. Cu o cană plină de ceva, ce-o fi, liniște și Doamne-ajută. Uneori vine inspirația, alteori hămălesc până se leagă toate. Dar trebuie să găsesc ceva pasionant la ce traduc. Dacă nu-mi place și-mi fuge mintea în altă parte, s-a terminat. Până a doua zi, când o iau de la capăt.
Alina Rudeanu
La prima vedere, probabil că momentul de grație din fotografie este echivalent la nivel de traducere cu momentul în care găsești fix acel cuvânt de care aveai nevoie ca să redai intenția autorului. La a doua (și la a treia, ba chiar a patra) vedere, cred că în traducere momentul de grație poate să împrumute valențe diferite, toate subiective, în funcție de traducător: uneori înseamnă să găsești cuvântul potrivit, alteori, să înțelegi ce se ascunde în spatele unei expresii, să „te prinzi“ de o trimitere culturală, să recitești două-trei pagini traduse și să spui în sinea ta: „Îmi place, sună bine.“
Revenind la sensul principal al momentului de grație, sigur, să găsești cuvântul perfect este o experiență cu adevărat memorabilă, doar că… există limbă perfectă? Cine hotărăște că un cuvânt este perfect? Oare putem fi mereu siguri de intenția autorului? Știe cineva cu adevărat ce se ascunde în mintea altui om? Și-atunci, ce se alege de momentul meu de grație? Doar satisfacția că ‒ așa cum bine scria Umberto Eco ‒, dacă nu reușesc să spun același lucru într-o altă limbă, atunci măcar să reușesc să spun cam același lucru.
Mihail Vakulovski
Pentru mine, cel mai important și plăcut moment în calitate de traducător e atunci când citesc o carte atât de faină în rusă, încât nu mă pot abține să nu le povestesc prietenilor români despre/din ea – atunci hotărăsc, de fapt, că aș traduce-o, așa am început să traduc. Eram la doctorat, la București, și le tot povesteam prietenilor din Daniil Harms. Se distrau atât de tare, încât m-au rugat să le adun, că vor să citească mai mult, cât mai mult Harms. Așa am făcut trei antologii Harms: de proză, de teatru și pentru copii. Deși traduc doar cărți care-mi plac, adică după ce le citesc, mă bucur când, traducând, dau peste fragmentele care mi-au plăcut la lectură, momentele frumoase, puternice, istețe, cu umor, ironie, mă bucur foarte mult când reușesc să păstrez stilul scriitorului. Probabil că ăsta e momentul meu de grație & bucurie – când, citindu-mi traducerea, înainte s-o trimit la editură, văd că Sorokin în română sună ca-n rusă, Venedikt Erofeev – ca Venedikt Erofeev, Victor Erofeev – ca Victor Erofeev, Dostoievski – precum Dostoievski, Harms – ca Harms.
Mihaela Buruiană
A devenit poate un loc comun să vorbești despre plăcerea traducerii – despre căutarea, uneori frenetică, a termenului perfect în limba-țintă și despre satisfacția de a găsi exact cuvântul care să redea fidel sensul, nuanța sau registrul din original.
Cititorii obișnuiți parcurg rândurile unei cărți pierduți în poveste și nu zăbovesc asupra lor decât dacă ceva poetic sau profund îi mișcă suficient cât să-și ia un mic răgaz ca să repete, cu privirea ațintită pe pagină sau pierdută aiurea, cuvintele care au scormonit adânc în ei. (Sigur, există și varianta nefericită în care șirul poveștii este întrerupt de ceva strident: o topică nenaturală, un calc, un nonsens.) Momentul de grație din prima situație i se datorează mai întâi autorului, celui care a gândit imaginea, scena, aforismul, dar și traducătorului, fără priceperea, străduința și dedicarea căruia magia aceea ar fi putut trece neobservată.
Însă traducătorii (și redactorii, și corectorii) sunt – prin prisma meseriei – și cei mai atenți și mai exigenți cititori. De aceea, cu riscul de a repeta o banalitate, aș spune totuși că, pentru mine, ca traducătoare, starea aceea de grație apare și când, după îndelungi frământări, găsesc soluția pentru o problemă lingvistică în traducerea la care lucrez, dar și când, citind, întâlnesc în traducerea altora alegerea perfectă.
Péter Demény
Nici nu știu când începe cariera traducătorului. A mea cred că a început prin 1992 sau 1993, când regretatul Liviu Petrescu, profesorul meu de literatură română, ne-a dat să citim Cartea de la Metopolis. Extraordinarul roman al lui Ștefan Bănulescu m-a făcut să înțeleg că literatura română e mult mai vastă decât ce am învățat la școală. Atunci am devenit traducător; viața mea de traducător a început cu un moment de grație.
Apoi, mult mai târziu, în 2011, a apărut romanul în traducerea mea – un moment de grație pe care mi l-am creat cumva și pe care l-am așteptat îndelung.
Acum, când traduc Márai pentru Curtea Veche Publishing, am parte de niște momente de grație mai dificile. Timpurile din limba română mă pun la grea încercare. Sunt sigur totuși că, atunci când vor apărea cărțile, mă voi simți din nou locuitor al unui moment de grație.
Câteodată îmi imaginez că toți autorii pe care i-am tradus stau la aceeași masă. Eminescu și Márai, Bănulescu și Pilinszky, Filip Florian și Anastasia Gavrilovici, Traian Ștef și Pavel Șușară, Horațiu Mălăele și Radu Vancu, Dan Coman și Horia Gârbea stau acolo și discută la o cafea. Acesta ar fi, într-adevăr, un veritabil moment de grație veritabil. De fapt, chiar este.
Andreea Florescu
În meseria de traducător există, cu siguranță, momente decisive, hotărâtoare, de cumpănă, momente care înclină balanța textului dintr-o parte într-alta, în funcție de cuvintele pe care le așezi pe talgere.
Dar nu le-aș numi „moment(e) de grație“, ci epifanii. Mici realizări de la o frază la alta care dau glas inexprimabilului și care, în totalitatea lor, reușesc să rupă zăgazul șuvoiului de idei până atunci nedeslușite. Instantaneitatea lor este surprinsă, într-adevăr, și imortalizată pe hârtie, un gând suspendat în timp. Dar, spre deosebire de fotografie, care lasă puțin loc pentru interpretări, cuvântul scris are puterea de a-l face pe cititor, indiferent de spațiul și de timpul în care se regăsește, să invoce cadrul vizual necesar pentru a participa la tălmăcirea lui. Deși cuvintele rămân aceleași pentru oricine, cadrul va fi mereu altul, pentru fiecare în parte, modelându-se după bogăția interioară a fiecăruia dintre noi.
Luana Schidu
Clipa de grație e când faci curat în casă, te uiți la patinaj artistic, gătești, te plimbi printr-un muzeu sau cumperi varză și de undeva, dintr-un cotlon neștiut al minții tale țâșnește cuvântul, cel pe care-l cauți de o săptămână sau de o lună, din cauza căruia te-ai trezit în miez de noapte (adică pe la opt, că la cinci abia te culcai, istovit de căutare), cuvântul care să intre în fraza ta ca o piesă de puzzle perfectă, desăvârșind vraja care-l va face pe cititor să aibă impresia că stăpânește brusc limba autorului. Sau când același cititor, sau altul, îți spune că s-a îndrăgostit de o carte datorită slovelor găsite de tine. Când ai cartea în mână, mirosind a tipar, și ești copleșit c-o vezi întreagă, frumoasă, palpabilă, și ți-e teamă s-o deschizi, nu cumva să zărești vreo imperfecțiune cât de mică.
Și mai e starea de grație, aceea când ești acasă, în cotlonul tău de lucru, e liniște și cartea căreia-i dai naștere încet, în limba ta, e atât de frumoasă, încât uiți să bei apă, să dormi sau s-o suni pe mama, și frazele te cheamă, te absorb, te prind într-un dans complicat, aproape ritualic, și povestea stă să se termine, și parcă tare n-ai vrea, dar te mai ostoiește gândul că o vei reciti, vei mai migăli multă vreme până când îi vei da drumul în lume cu emoție, cu neliniște, cu un etern semn de întrebare.
Anca-Maria Pănoiu
Ca să faci un traducător literar, îți trebuie o parte bijutier, o parte luptător corp la corp și încă ceva.
De la bijutier ai nevoie de mintea îndrăgostită, de ochiul apropiat și de gestul precis, pentru că numai ele, împreună, pot să toarne, să taie și să șlefuiască acolo unde materia limbajului e în același timp fină și fragilă, complicată și dur-adamantină, fără să-i risipească pulberile.
De la luptător ai nevoie de încăpățânarea cu care trebuie să te iei la trântă cu fiecare cuvânt, cu fiecare întorsătură de frază, cu fiecare silabă dacă e nevoie, pentru ca pliurile textului să se așeze și ritmul să se rostogolească în cadență. Uneori se lasă cu icneli și scrâșnete, iar de învins, învingi tot prin iubire.
Iar acel „încă ceva“ e ceea ce se întâmplă când sensul frazei ți se predă, când se descoperă (aproape?) fără echivoc. Mai întâi e ca și când l-ai pipăi legat la ochi – e ce crezi sau poate nu e, o formă curbată poate să însemne măr, sau coapsă, sau planetă, sau poate alte o mie de lucruri, la fel și un unghi ascuțit. Apoi stărui și începi să-l distingi ca prin sită. Stărui mai departe, și orele se fac mici, iar tu, traducătorul, încă amușini, bâjbâi, cotrobăi prin crevasele frazei îndărătnice, cu textul de tradus de-a stânga și cu pagina albă de-a dreapta. Aștepți. Și când timpul a rămas în urmă, iar concentrare, epuizare, bucurie, voluptate și exasperare se amestecă într-un fel care se simte cumva anume în oase, vezi pur și simplu. Sensul e acolo, sub ochii tăi, clar și articulat. În sfârșit, te apuci să scrii. Ceva se întâmplă atunci. Nu știu precis ce, dar nu mă mai satur.
Pentru acest articol s-au jucat Luana Schidu și Anca-Maria Pănoiu.