O să încep puțin mai neconvențional interviul și aș vrea să-mi spuneți cum este să trăiești printre cărți. Să le îngrijești, să le afli povestea, să le câștigi încrederea și apoi… să le traduci. Cum se trăiește povestea asta, ce are ea special?
Se tot spune că ai atâtea vieți câte cărți ai citit. E un clișeu, dar cu fiecare carte citită îți dai seama că nimic nu e mai adevărat. Cărțile sunt porți miraculoase spre lumi infinite, interioare sau exterioare, imaginare sau reale, și să iei parte la nașterea lor e un privilegiu imens. Cred că am știut întotdeauna că vreau să-mi petrec viața printre ele – de altfel, nu cred că a existat niciodată o perioadă din viața mea care să nu fie definită de cărți. Și îi sunt profund recunoscătoare tatălui meu, care a știut să-mi deschidă gustul pentru literatură – și muzică, și arte plastice, și teatru, și istorie – de foarte devreme. Ne gândim mereu că trebuie să ne apropiem copiii de cărți pentru că poate asta le va asigura un viitor mai bun, dar deseori ignorăm un lucru cel puțin la fel de important: că le asigurăm, de fapt, accesul la mai multă bucurie, de o esență foarte specială. Am norocul să pot participa la mai multe etape din drumul unei cărți – ca editor, traducător, redactor – și mi-e greu să descriu toate trăirile de care ai parte la fiecare pas: entuziasm când descoperi o carte bună, poftă irezistibilă de a o traduce (deseori, în cazul meu), apoi dragostea cu care îngrijești textul ca redactor și teamă, multă teamă când îi dai drumul în lume, bucurie profundă când o vezi ajungând la cât mai mulți oameni și stârnind reacții, devenind o parte și din viața lor.
Cum se vede, prin prisma experienței dvs., statutul traducătorului în România lui 2022? Ce vă bucură, ce vă nemulțumește, ce ați schimba/ adăuga?
Statutul traducătorului nu e nici pe departe cel firesc, dar, spre deosebire de acum 20-30 de ani, măcar acum vorbim despre el. A început să fie (încă timid) menționat în recenzii, oamenii au început să fie conștienți de rolul lui, să fie atenți la calitatea traducerii, uneori numele traducătorului poate fi chiar criteriul alegerii cărții. E o mare bucurie când primesc câte un mesaj de la un cititor complet necunoscut care îmi scrie doar ca să-mi spună că i-a plăcut o traducere a mea. Mai sunt însă multe de făcut. Despre tarife s-a tot vorbit – nu se poate trăi numai din asta, și e un mare păcat: știu numeroși traducători de la care toți ne-am dori mai multe cărți decât pot să ne ofere în condițiile astea, ei fiind deseori nevoiți să aibă o slujbă care să le asigure existența, ceea ce limitează considerabil timpul pentru tradus. Încă avem edituri care pun numele traducătorului undeva, cu litere mici, în caseta tehnică a cărții, și extrem de puține care îl așază acolo unde îi este locul, pe copertă, alături de numele autorului. Traducătorul e, de fapt, creatorul acelui text în limba lui, e interpretul unei partituri altminteri inaccesibile celor care nu-i cunosc limba. Așa cum pe afișul unui concert, de pildă, interpretul apare alături de compozitor, și numele traducătorului ar trebui să fie pe coperta cărții. De altfel, am marea bucurie de a anunța că de acum încolo, pe majoritatea cărților care vor apărea în colecția Byblos a editurii noastre, traducătorul va primi acest loc firesc. Mai mult decât atât, toate cărțile apărute la Curtea Veche Publishing vor avea și o scurtă prezentare a traducătorului alături de a autorului. E doar un mic pas spre normalitate. Și nutresc speranța că se vor face curând și ceilalți pași pentru a-i asigura traducătorului statutul pe care îl merită. Nu e doar o recunoaștere, ci și o responsabilizare în plus, și rezultatul direct va fi o creștere a calității traducerilor, extrem de importante în orice cultură.
Dacă facem o călătorie în povestea cărților pe care le-ați tradus, care sunt cele care au schimbat ceva la dvs., care v-au rămas aproape de suflet? Ca personaje, ca poveste, ce autori?
De departe una dintre traducerile care mi-au adus cea mai multă bucurie a fost Zâtul Tatianei Tolstaia, apărută pentru prima dată în 2006 la Curtea Veche Publishing și reeditată anul trecut. E o carte fabuloasă, efervescentă, plină de provocări. Îmi mai vin în minte De profundis, al lui Oscar Wilde, Vremuri second-hand a Svetlanei Aleksievici (o lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă ceva din psihologia poporului rus, mai ales în contextul actual), eclectica Maria Stepanova, cu În amintirea memoriei, Pădurea nopții, o bijuterie oferită de Djuna Barnes, sau poveștile răscolitoare ale lui Guzel Iahina. Mă opresc aici, deși mi-e greu, pentru că sunt puține cărțile traduse cu care nu am avut o relație puternică. Fiecare m-a provocat, m-a tulburat, m-a cucerit, m-a schimbat în felul ei.
Director editorial în cadrul editurii Curtea Veche Publishing. Este o provocare, este o dorință împlinită, este o etapă firească în profesia dvs.?
Cred că puțin din fiecare. Cu siguranță o provocare, probabil o etapă firească. De dorit, nu mi-am dorit concret asta, dar m-am surprins de multe ori gândindu-mă la construcția unui portofoliu, la coordonarea și creșterea unei echipe editoriale. Am avut parte de un context minunat în parcursul meu în lumea editorială și mă voi bucura să-l creez și eu pentru alții. Pentru mine, profesia asta e o bucurie, aproape că n-am numit-o niciodată „muncă“. E un mod de a fi. Am vorbit deja despre atracția lumii cărților – ce n-am spus e că ea dă și dependență.
Un alt lucru important, la care m-am gândit mai puțin până acum, e că, prin titlurile pe care le propune, o editură poate fi o voce importantă nu numai în peisajul cultural, ci și în cel social.
De pildă, în aceste zile, nu putem să nu ne gândim la ce se întâmplă dincolo de graniță. Literatura ucraineană e foarte puțin cunoscută la noi, dar e esențială pentru a înțelege spiritul unui popor pe care am ajuns să-l admirăm atât de mult. După începerea războiului Curtea Veche Publishing a lansat un open call către scriitorii, jurnaliștiii, poeții, prozatorii ucraineni, care trebuie să explice lumii prin textele lor lucrurile pe care o societate întreagă le trăiește acum. Intenționăm să realizăm o antologie cu aceste texte, pe care sperăm să le primim în număr cât mai mare în perioada următoare. Odată cu publicarea cărții, jumătate dintre venituri le-ar reveni autorilor, iar cealaltă jumătate ar fi donată pentru ajutorarea refugiaților. E o picătură într-un ocean, dar poate că cel mai important este că aceste voci vor fi auzite.
Știu, din anii de presă, că în spatele articolului apărut în paginile ziarului era o muncă de echipă susținută. Cum este la editură? Câtă muncă se ascunde în spatele apariției unei cărți?
E foarte multă muncă (deși am zis că n-o vom numi astfel), fiecare verigă din echipa editorială este extrem de importantă. De la căutarea celor mai interesante cărți, parcurgerea lor și decizia de a le publica până la apariția și promovarea lor sunt o mulțime de etape care presupun pasiune, competență, migală, lucru în echipă. Se negociază un contract de copyright, redacția alege traducătorul cel mai potrivit (dacă e cazul), un redactor lucrează îndeaproape cu acesta sau cu autorul până când textul este cel mai bun posibil, apoi e citit cu grijă de mai multe ori, atât de redactor, cât și de corector. E o colaborare strânsă și continuă între redacție și departamentele de DTP, grafică, producție și marketing, o alternare de muncă individuală și muncă de echipă. Și e incredibil cât de multe amănunte sunt importante și de câtă vigilență e nevoie pentru ca o carte să ajungă în mâinile cititorilor astfel încât ei să se poată bucura de ea fără nicio opreliște.
Fac apel tot la experiența dvs. profesională și vă întreb cum ajungi să fii un autor de fiction publicat? Există o rețetă a succesului, un tipar anume? Ce sfat i-ați da unui scriitor de fiction la început de drum? Sau pur și simplu unui om care visează într-o zi să-i apară numele pe o carte?
Singura rețetă pe care aș prescrie-o este, evident, să scrii o carte bună. Ideal e ca, înainte de a trimite manuscrisul la o editură, să mai ceri câteva păreri asupra textului de la oameni pe care-i consideri avizați. Aș pleda și pentru disponibilitatea de a lucra cu redactorul – autorii trebuie să știe că redactorii nu sunt aici pentru „a le face praf“ textul, ci pentru a-i ajuta să-l facă cât mai bun. Există cărți al căror succes este previzibil de la prima vedere și altele, în care editorul, cu flerul lui, descoperă elemente ale unui potențial succes și aportul lui la construirea cărții poate fi major. De asemenea, ideal este ca autorul să vrea să participe și la promovarea cărții. Un sfat care mi se pare esențial pentru cei aflați la început de drum e să nu se grăbească. Și să nu accepte, oricât de mult ar visa să-și vadă numele pe o carte, să fie publicați în orice condiții. Am văzut multe cărți bune pierind nedifuzate în depozitul vreunei edituri obscure, fără puterea sau interesul de a le face cunoscute. În afară de toate astea, deși deseori putem anticipa, datorită experienței editoriale, succesul unei cărți, există și surprize, câteodată absolut inexplicabile.
Aș vrea să ne devoalați, atât cât puteți să ne împărtășiți, ce viziune aveți sau la ce strategie vă gândiți pentru dezvoltarea portofoliului de fiction al editurii Curtea Veche Publishing? Ce simțiți că prinde la public în zilele noastre?
În esență, în zilele noastre, ca și oricând, publicul va fi captivat de o poveste bine scrisă, cu o problematică perenă. Acesta va fi, cu siguranță, primul criteriu de alegere a titlurilor. Byblos, colecția de ficțiune a editurii, va avea oarecum două direcții: una va fi aceea a autorilor consacrați, clasici sau moderni, premiați, apreciați de critică sau aflați în preferințele nete ale publicului de literatură, iar cealaltă va încerca să aducă în atenție voci proaspete – uneori debutanți, alteori autori mai puțin cunoscuți, dar extrem de interesanți, o literatură contemporană, cu subiecte foarte actuale. Vor fi, cu siguranță, multe surprize plăcute.
Ce-ar fi fost sau cine-ar fi fost Luana Schidu dacă nu ar fi iubit atât de mult cărțile?
Aici răspunsul e simplu și, probabil, previzibil: nu ar fi fost Luana Schidu.