,,Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul”. Este unul dintre citatele mele preferate din cartea ,,Amintiri din copilărie”, scrisă de marele Ion Creangă. Pățaniile lui Nică – cu tot ceea ce însemnau școala, familia și lumea satului din acele vremuri – povestite șugubăț, cu mult har, de Creangă, mă fascinează și acum, ori de câte ori le recitesc.
Cuprins
Cred că pentru fiecare dintre noi există o lume a copilăriei noastre, acolo unde am strâns, tocmai pentru a ne aminti peste ani, toate întâmplările, poveștile și pățaniile copilăriei. Tocmai de aceea, cartea ,,Dilibau. Povești oltenești” – o colecție de povești cu umor oltenesc, inspirate din copilăria autoarei Cristiana Belodan – și publicată la editura Curtea Veche Publishing, mi-a adus atât de aproape gustul inconfundabil al copilăriei.
,,Am pus pe hârtie toate amintirile ce urmează dintr-un sentiment de nostalgie greu de ostoit. Am retrăit intens, scriind, primii zece ani de viață, de acolo, din Caracal, din miezul profund al Olteniei. A fost, în parte, ca un fel de terapie. Iar pentru voi, sper să fie un prilej de zâmbet și de bucurie. Închipuiți-vă că sunteți într-o casă bătrânească dintr-un sat uitat de lume, adunați grămăjoară în fața sobei și ascultați povestioare cu tâlc”, explică autoarea motivația scrierii acestei cărți.
,,Dilibau. Povești oltenești” ar putea fi prima variantă oltenească, de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndițe a popii din Caracal. Cristianei Belodan scrie într-un stil hâtru și poveștile sale pot fi citite ca „balade vesele și triste“ din Epoca de Aur și Epoca Tranziției.
O carte – un adevărat curcubeu pe sufletul amintirilor- despre Oltenia profundă, aspră și iute, greu de domesticit, asemenea oamenilor din Lunca Dunării. Imaginea unchiului Victor care își mânjea nepoții cu sânge și îi urca pe spinarea porcului să le facă poze, despre mătușa Moșica, cea picată în patima țuicii, pregătirile pantru Ignat, Omul Negru, dar și munca la culesul porumbilor sau la săpat de vie – toate poartă în ele imaginea oamenilor și a lumii de atunci.
Cu tarele acelor vremuri, dar și cu frumusețea și farmecul lor. Cu îndărjirea de a lua viața oricând de la capăt. O lume aproape inocentă și fascinantă în toată splendoarea ei, neatinsă de avântul tehnologic și de transformările lumii de astăzi.
,,În primul rând, să fim bine înțeleși: cele povestite despre locuri și oameni reprezintă punctul meu de vedere, pe care mi-l asum. Dacă am luat-o cumva pe arătură, e vina mea, nu defectul altora. Ca să fiu sigură că nu-i supăr nici pe cei care încă mai sunt, nici pe cei ce au plecat pe lumea ailaltă, am mai schimbat câte un nume pe ici, pe colo. În al doilea, pe vremea în care făceam, eu și frate-meu, toate nebunelile zugrăvite în cele ce urmează, lumea era guvernată de prin-cipiul „bătaia e ruptă din Rai“.
Să-l fi contrazis echivala cu negarea existenței Raiului însuși. Or, într-o casă de preot ca a noastră, asta era de-a dreptul blasfemie. Prin urmare, o mai încasam. Vorba aia, „nu încercați asta acasă, nici în afara ei”, explică autoarea anumite lucruri întâmplate în copilărie pe care acum le privește cu umor și detașare, dar despre care spune foarte clar că nu este de acord.
Cuprinsul cărții este sugestiv și deopotrivă, apetisant prin cuvintele folosite, așa că să tot ai poftă de citit!
• Să nu ziceți că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte
• Moșica
• Sireaca Marița și, mai apoi, sireacii de noi
• Dulceață cu greutate
• Dili și prăpădul ouălor
• Dilișor scormonitorul, purtătorul de biruință
• Încăpățânarea cu care m-am căprit
• Omul Negru
• Zbor deasupra unui cuib de curci
• Surdul și gardul
• Vine poliția, vere!
• Dilișor, șoferul groazei
• Mulțumiri
O carte despre amintiri, în special despre cele din copilărie, nu are cum să nu-ți ajungă la inimă. Cu bune, cu rele, toți ne regăsim în lumea amintirilor. Cu fiecare rând citit, cu fiecare pagină terminată este ca și cum ne-am reîntoarce iar și iar, în căutarea copilăriei, niciodată pierdute, mereu redescoperite!
Poate de aceea, cartea Cristianei Belodan, prin felul în care este scrisă – îmbinarea perfectă între simplitatea relatării, stilul hâtru și conturarea fascinantă a personajelor – pavează atât de bine drumul către lumea amintirilor. Am redevenit copilul de odinioară și m-am transpus perfect în povestea ei, în amintirile ei și în personajele ei. Și tare bine a fost.
Cine este Cristiana Belodan
Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria și adolescența le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenție pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Și-a urmat visul de a lucra în agenții de publicitate, în București, deținând la momentul de față funcția de Director de Strategie & Transformare în cadrul agenției Oxygen. După anii de carieră în advertising, a reușit să pun în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri.
,,Când nu mai ești copil, ai murit de mult!”
Constantin brâncuși
Nu știu alții cum sunt, însă eu vă las mai jos un mic fragment din cartea Cristinei Belodan. Poveste, umor, inspirație. Fix ce avem nevoie în vremurile astea nebune. Ce zici, ne întoarcem la copilărie? – Călătoria este fascinantă! Treaba voastră dacă nu mă credeți, eu v-am spus!
,,Și iată și pățania care făcu să dăinuie în memoria mea fraza cu „treaba voastră, eu v-am spus“, poveste adevărată – ca toate cele-lalte – din copilăria mea caracaleană, din Orașul cu Minuni. Gara din Caracal era modestă, cu cele patru linii ale sale, dintre care una era mai mult moartă, veșnic nefolosită, deci ruginită. Dar mie mi se părea cât gara centrală din Londra. Rareori erau mai mult de două trenuri staționate în același timp. Și îmi mai amintesc și-acum fumul gros care mă învăluia și mirosul de ulei ars al traverselor bătrâne.
Mai târziu, când am intrat la facultate, gara din Caracal a fost rampa mea spre libertate. Când se întâmplă isprava noastră, era un an cu iarnă grea și frig de crăpau ouăle de cioară sub mă-sa în cuibar. Oltenia toată, sub nămeți. Cum Caracalul era nod de cale ferată spre București pentru trenurile dinspre Deva, Arad, Timișoara, Râmnicu Vâlcea sau Craiova, deveneam un mic buric care, când ningea zdravăn, devenea o mare bubă în fund. Trenuri venite de la mama naibii întârziau zeci de minute. Iar lumea se agita, bătând mărunt din cizme pe peron, și de nervi, dar mai ales de frig. Peisaj de carte poștală: papornițe îngrămădite peste nămeți, copii puși moț peste bagaje. Și zăpada cu aspect de zahăr tos, strălucind feeric în lumina bolnavă de hepatită a lămpilor din gara uitată de Dumnezeu… și de trenurile de seară spre București. Când, minune cerească: începe difuzorul a păcăni, se aude cele-brul „tananananinina“, „gingle-ul“ care preceda anunțul lu’ tovarășa din turnul de control.
Capetele se rotesc într-acolo, spre stâlpul pe care stă cocoțată portavocea speranței, vestitoarea unui posibil loc într-un tren spre Capitală. Vocea de curcă prizărită, a cărei posesoare e vădit deranjată dintr-o ațipeală lângă soba caldă a dispeceratului, se face auzită, turuind anunțul: „Atențiune, atențiune, feriți linia unu, feriți linia unu.
Trece rapidul de Timișoara, Drobeta“, bla bla și iarăși bla și tot așa (e obligată să spună traseul complet), „circulând în direcția Roșiori–Videle–București Nord. NU staționează în Gara Caracal.“ Se mai aude un prrr-prrr-poc, și gata alocuțiunea. Lumea începe a se buluci pe peron. Ies unii și din clădirea gării, din sala de așteptare ticsită, cu geamurile aburite de suflete îngră-mădite ca vițeii în staul. Dau buluc și se îngrămădesc la linia unu. Fapta cauzează iritare în turnul de control, de unde nu întârzie să se audă un al doilea apel, prin care se solicită eliberarea peronului și se reamintește că va trece, fără să se oprească, un rapid, în mare viteză.
„Vă rugăm, feriți linia unu, repet, feriți linia unu, trenul rapid care circulă cu mare viteză NU staționează la Caracal. Nu mai sunt locuri, deci NU oprește în Gara Caracal. Feriți linia unu!“ Oamenii se împing unii în alții mai abitir, care cu copii, care cu valize, baloți, genți – găinile vii mai lipsesc să fie tacâmul complet. Câțiva, mai curajoși, chiar sar pe linia ferată și scrutează negurile după vreo lumină care să indice apropierea mult-iubitului și râvni-tului tren. Două noi anunțuri urmează, tot mai răstite și mai imperative.
Femeia pare să se fi trezit de-a binelea și mai are un pic și coboară la noi, să ne bage la loc în sala de așteptare. Dar nu te pui cu speranța oamenilor, care înțeleg pe dos. Cred că tovarășa se manifestă așa zgomotos de bucurie că în gara noastră mică apare, în sfârșit, un tren, după ore nesfârșite.După încă o tentativă eșuată din partea angajatei gării, pe peronul de la linia unu deja nu mai ai loc și cam la fel stă situația și pe șinele de tren. Femeia mai încearcă o dată, în culmea exasperării: „Atențiune, atențiune, feriți linia unu, trece rapidul, circulă cu mare viteză și NU oprește în Gara Caracal, feriți linia unu.“ Pauză lungă.„Auzi, știți ceva? Treaba voastră, să nu ziceți că nu v-am spus.”