Articol scris de Florin-Corneliu Popovici și apărut în original pe LaPunkt.ro.

Nu ştiu dacă politica e croită pentru poeţi, nu ştiu dacă Markó Béla, care a deţinut, între altele, şi funcţia de vicepremier al României, rămâne în conştiinţa colectivă prin activitatea şi gesturile sale politice. Poate că acest lucru nici nu contează, de vreme ce m-a convins prin calitatea sa de poet, prin poeziile pe care le scrie, prin cel mai recent volum al domniei sale, Iartă-ne, Ginsberg, pentru care merită ,,votul” de încredere. Nu atât omul politic, cât omul de cultură primează, nu atât cel implicat în viaţa cetăţii (şi a cetăţeanului), cât cel implicat în viaţa Poeziei contemporane. Iartă-ne, Ginsberg (op situat sub zodia disoluţiei) reţine atenţia şi prin colaborarea de succes dintre Markó Béla (ce scrie în limba maghiară) şi Kocsis Francisko, tălmaciul în română al poemelor respective (ce ,,adaptează” admirabil într-o română impecabilă), la rândul său un experimentat cunoscător al literaturii rămâne şi ungare, poet, eseist, romancier, un rafinat şi erudit cărturar. Gestul acestuia de a face accesibile stihurile lui Béla publicului român vine să depăşească şi să niveleze orice neînţelegere de ordin etnic şi dispute politice sterile, să reconcilieze atitudini șovine seculare, să îngroape discordia şi să aducă sub aceeaşi umbrelă şi acelaşi numitor comun al Poeziei, mesaj universal. Dacă există o politică pe care o fac Markó Béla şi Kocsis Francisko, aceea este, cu siguranță, o politică a culturii.

A cere iertare (post-mortem) de la Allen Ginsberg, unul dintre conducătorii generaţiei beat, scriitor controversat, deschizător de drumuri şi luptător pentru drepturile omului (proverbiale rămân atitudinea sa împotriva războiului din Vietnam, a consumului iresponsabil de droguri şi a degringoladei politice din S.U.A. acelor vremuri, atitudinea pro libertate sexuală), echivalează cu a-i recunoaşte anvergura, meritele şi statutul (model de inspiraţie poetică), şi, în acelaşi timp, cu a recunoaște dezicerea de ,,guru” a unei mari părți a ,,ucenicilor” care credeau în tinereţe în ideile sale revoluţionare, îndepăratrea de idealul poetic prefigurat de acesta: ,,dar au uitat ce au sperat,/nu smulg cireşele din pomi,/nu mănâncă cireşe din acelaşi pom cu păsările,/se simt bine în halatele pluşate de casă/şi, dacă aud cuvântul libertate,/gândul le fuge mai întâi la vacanţa de vară,/consultă pe îndelete ghidurile turistice.” (p.96). Prin recul, e o punere în oglindă a două perioade istorice, zbuciumaţii ani ’60 şi prezentul lipsit de însemnătate şi de eveniment. Între ele, ruptura, incapacitatea de a concilia contrariile, doza de nostos: ,,De-aş mai auzi măcar o dată/cum sună chitara electrică, se vântură/nebuneşte cracii pantalonilor trapez/ca-n filmele western uşile batante/transpiră fustele mini pe pardoseala/de scândură a căminelor culturale de la ţară,/pe pulpele fetelor se vede urma adâncă/imprimată de marginea băncilor de lemn.” (p.103)

Markó Béla pare să nu aibă prejudecăţi în ceea ce-l priveşte pe marele Ginsberg, a cărui viaţă personală nu ar trebui să facă deliciul tabloidelor şi al bârfelor de cafenea, cu adevărat valoroase şi importante rămânând opera şi profilul său de contestatar (lider). Din acest motiv, poemele pe care le creează Markó Béla sunt antitabu, lipsite de solaritate, de elan vital şi de festivismul celebrator dionisiac. În numele generaţiei sale, a cărei atitudine retractilă/noncombat, ,,călduţă” (un fel de ,,trădare” a intelectualilor care întorc spatele Poeziei) o dezavuează, el îi cere scuze publice lui Ginsberg, se pune pe sine în ecuaţie (mea culpa poetică), se consideră părtaş/,,complice” la întinarea ,,moştenirii” culturale lăsate de poetul american: poezia ,,a reprezentat emoţia colectivă a tinereţii noastre.” (p.96). Per ansamblu, este o carte a părerilor de rău, în care include nostalgia după copilărie, după oamenii-reper care i-au jalonat viaţa (în centru fiind mama şi tatăl), după ,,Ţinutul transilvan” (p.7) etc. E genul de poet înzestrat cu conştiinţă, care-şi ,,autodenunţă” slăbiciunile, carenţele, lipsa de curaj, ,,pactizarea” şi neputinţele, nu se sustrage de la a se autosupune oprobriului atunci când se știe vinovat. În acelaşi timp, imaginează (cheie de boltă în lirica lui Markó Béla rămâne binomul imagine-imaginaţie) o lume ideală, o lume care, văduvită de idealurile în care a crezut Ginsberg, devine fundamental neofertantă.

Iartă-ne, Ginsberg e trăire dincolo de oglindă, o formă de ,,predare-abandon”, de ,,verbarium-planetarium”, de protest (împotriva postumităţii ingrate), topos eleat unde poetul îşi ,,prinde” (ca într-un insectar) gândurile. Între Sfoara de ambalaj (ce presupune, in extenso, legăturile poetului cu Poezia și cu ,,nodurile” poetice) şi Pete de ruj (ce induce prezenţa feminintăţii, a delicateţei şi a senzualităţii –care, la rândul lor, ,,leagă”) există o subtilă interconexiune. Structurată pe patru mari paliere (Sfoară de ambalaj, Cicatrice, Procent de eroare şi Pete de ruj), Iartă-ne, Ginsberg e o carte crudă, în care aspectele naturaliste nu sunt puţine. Apartenenţa lui Markó Béla la spaţiul cultural maghiar conturează o identitate clară: ,,Noi eram maghiari, nu încăpea nicio îndoială,/nu eram, de pildă, români.” (p.11). Revoluţia anticomunistă din Ungaria anilor 1956 (emblemă a libertăţii –a libertăţii postulate de Ginsberg) e un remember cu adânci semnificaţii spirituale, cu un profund impact asupra copilului Markó, a cărui memorie reţine clandestinitatea ascultării de către părinţi a posturilor de radio maghiare (,,ochiul magic al radioului” -p.13), reverberaţiile destabilizatoare ale revoluţiei (care a contaminat întreaga Europă de Est), ,,libertatea maghiară” (p.12) câştigată prin jertfă. Alături de familia de tip Axis, copilul-martor e integrat realităţii româno-maghiare în care vieţuieşte, două spaţii cultural-identitare pe care le experimentează. Din loc în loc e decelabilă nevoia de justificare a lui Markó Béla-adultul: ,,a trecut foarte mult timp de-atunci, dar/toată lumea ştie despre ce vorbesc.”(p.13). Raportându-se la copilăria bogată în eveniment, poetul, asemenea tatălui-,,dizident”, înlătură simbolic perdelele de pe un fragment de istorie trăită şi totodată de pe amintiri, în mare parte amintiri cu potenţial de traumă: tatăl operat de apendicită, mama, în spital, ,,cu litiază biliară” (p.15) –moment când tânărul preia responsabilităţile familiei, se ,,uceniceşte” în tainele vieţii-, Crăciunul petrecut doar alături de tată, prăbuşirea bradului împodobit (echivalent cu desprinderea brutală de copilărie, cu disoluţia mitului şi cu intrarea în realitatea contondentă: ,,în dimineaţa de Crăciun tata mi-a spus/că în anul acesta noi împodobim pomul, băiete,/pentru că îngerul trebuie să alerge în multe locuri”-idem).

Mare parte din poemele semnate de Markó Béla au caracter terapeutic, prin ele comemorează, îşi redobîndeşte echilibrul, reconstituie, se autoplasează în context, retrăieşte universul domestic de odinioară: ,,şi când a venit acasă mama de la spital,/am făcut ceai, am adus pâine, dar de multă,/ de foarte multă vreme ei nu mai sunt nicăieri.” (p.17) Sunt istorii aparent mici, insignifiante pentru majoritatea semenilor, dar de o importanţă crucială pentru poet, îngemănând istoria unei deveniri (viaţa de tip ,,banda-scai” -p.76), a propriei sale deveniri, actant în, ghidat de cele patru lumi-reper (care se succed asemenea unui caleidoscop) pe care le experimentează direct sau prin intermediari (din poveşti, prin ,,contaminare”): ,,lumea românească veche de dinainte de război”, ,,lumea maghiară”, ,,lumea comunistă” şi ,,lumea haiducească” (p.18), fiecare cu specific, fiecare câte o treaptă ,,iniţiatică” necesară. Ca şi tatăl său, Markó Béla este ,,extrem de riguros/în privinţa expresiei” (p.17), lucru dovedit prin concizie, prin fidelitate faţă de eveniment (atunci când nu imaginează), prin puterea evocării. Din ,,lumea haiducească” răzbat până-n contemporaneitate nume de legendă, precum Pusztai, Dézsi, Jeges, martiri pentru libertate, oameni providenţiali. Există situaţii când poetul suprapune imagini, arde accelerat etape existenţiale, rezultanta fiind imagini tari, de un naturalism pur: ,,cadavrul întins pe duşumeaua postului de miliţie,/până şi tălpile bocancilor erau pline de gloanţe.” (p.19). Alteori, cu precădere la vârsta inocenţei, dă dovadă de cruzime extremă (poemele regretelor târzii), gest barbar plin de semnificaţii, la mijloc fiind naivitatea, răzbunarea, fronda, dar şi abrutizarea sub impulsul factorului istoric neprieten (episodul măcelăririi cărăbuşilor): ,,Se vorbea, de-a lungul şi de-a latul oraşului,/că pentru un kilogram de aripi de cărăbuşi/centrul de colectare îţi dă o minge de fotbal.” (p.20). Scena în sine e un fel de ,,autodenunţ”, din nevoia de eliberare de tenebre. Din acest punct de vedere, Markó Béla e onest în şi cu poemele sale, la fel şi cu personajele sale, ce dobândesc astfel drept de cetăţenie poetică: prietenul H., tanti J. (îngrijitoarea ,,relicvei” numită ,,MZ de 250 cm3”-p.24, capabilă de suprimarea propriei vieți), motociclistul sinucigaş J.Pista (destructurarea mitului supraomului), denunţătoarea familie B., însuşi Dumnezeu (faţă de care are o relaţie oscilantă, de la încredere, căutare, certitudine, la revoltă, protest, negare, portretizarea unei imagini ,,altfel”, anticanon: drapat în mantie neagră şi nu aureoloat de Lumină), amicul Cs.(tipul pragmatic, pentru care contează doar banii colectaţi de paşte, şi nu ouăle vopsite, pe care le strivește fără remușcări de gard), nenea Sz.Pista, învăţătoarea, cele două Anne (cerşetoarea alcoolică şchioapă, un banal număr într-o statistică, feminitate declasată, scoasă din uz, ce brăzdează universul poetic şi blajina soţie Anna, iubită, mentor, prieten, sursă de inspiraţie şi de echilibru), bărbatul şi femeia din Statuie comună (a căror îmbrăţişare inerţială, (core)grafie stângace, greoaie, mecanică şi rece postulează sterilizarea afectivă a lui l’uomo universale).

Multe dintre personajele evocate intrate în conştiinţa colectivă alcătuiesc memoria (afectivă a) locului, atât de familiară lui Markó Béla. Alături de acestea, poetul-copil, în diferite ipostaze: colecţionar de timbre, traumatizat din cauza destinului teribil al câinelui ,,cosmonaut Laika” (p.22) sau a lecturilor (de impact) care fixează pentru eternitate soarta nedreaptă a exploratorului Scott. Se observă, aşadar, în funcţie de vârste şi de stările de spirit, o trecere de la abrutizare la momente de o suavă sensibilitate: ,,când mă gândesc/cât de mulţi nu se mai întorc, îi evoc.” (p.23). Tot de evocare (,,evident că nu evoc cu totul întâmplător” –p.69) ţine readucerea în prim-plan a obiceiului stropitului fetelor cu parfum în prag de paşte catolic, originalitatea locului de baştină (Caşin, Corn, Jimblă) sau a ţării vecine de care se simte organic legat: ,,au şi trecut vreo douăzeci de ani până am putut vedea/Podul pe lanţ la Budapesta, peste Dunăre” (p.28).

Prin poemele sale, Markó Béla expulzează, se leapădă de un sine păgubos şi de o serie de imagini/situaţii neprielnice care i-au ,,sabotat” destinul: imaginea fetei accidentată de tren, dar şi oprimantul regim comunist totalitar, cu ale sale deprimante și umilitoare (sub raportul reprimării libertăţii individuale –v. trimiterile la Ginsberg) defilări de 1 mai (sentimentul angoasant al déja vu-ului, a istoriei care bate pasul pe loc: ,,[…] dacă mă gândesc mai bine,/nu s-a schimbat nimic de-atunci,/deşi tribuna a fost de foarte de mult demontată,/nu mai e nicăieri nenea Pista, vecinul,/au dispărut şi tata, şi mama,/dar mai picură dimineaţa.” (p.31)

Metempsihoza este şi ea parte a devenirii, o devenire ,,oximoronică” ce se consumă prin repetiţie, în acelaşi corp, o ,,migraţie” de tip static: ,,Dacă mă gândesc bine,/am părăsit deja câteva corpuri,/nu aşa, să nu mă înţeleagă nimeni greşit,/nu vorbesc despre corpul altcuiva, ci despre al meu” (p.32). In extenso, volumul Iartă-ne, Ginsberg ca formă de locuire, de populare a spaţio-temporalităţii intime, o formă de locuire în poem, modalitate de ,,despuiere” sufletească, replică la acel ,,trup despuiat” (idem) invocat. Nu e străină de cauză nici postura corpului de literă, a omului de hârtie, poemele ca mutări succesive, mutări (din poemul Între –de unde şi starea intermediară, poetica intervalului) care, asemenea tablourilor coborâte de pe pereţi sau a mobilei dislocate, lasă urme pe fundal. Ca orice mutare într-o locuinţă nouă, la fel şi trecerea în alte vârste presupune confruntarea cu ineditul, până la ,,mutarea” finală, la cele veșnice: ,,oare ce voi uita aici, ce voi lăsa în urmă cândva”; ,,unde locuim, de fapt?” (idem). În strânsă legătură cu acestea, motivul vieţii ca Sală de aşteptare, topos în care poetul visează abundent (vis cu mama), dar şi interacţionează cu fragmente de real (existenţa obiectivă vs. (r)aportul personal): ,,[…] dacă are sens să iau drept vis/ceea ce se desfăşoară într-un fel sau altul în noi/şi dacă avem sau nu voie să facem vreo diferenţă/după sursa viziunii, deci între imagine/şi imaginaţie […]” (p.33). Deseori, din visele-călătorii ale lui Markó Béla lipseşte destinaţia. Singura certă rămâne poezia ca destinaţie, iar corolar, scrisul ca adresare-adăstare: ,,prin geam pândesc închipuiri” (p.7), ,,inofensivele/mitraliere ale greierilor” (p.13), ,,cosmosul mirosea a brad” (p.16), ,,pe când căpitanul Scott ne-a lăsat/doar jurnalul său drept veșnică mărturie,/litere reci pe hârtia înghețată” (p.22), ,,de la negru mie-mi venea/în minte întotdeauna Dumnezeu,/odată l-am și văzut în somn/cum stătea în colțul camerei,/din creștet până-n tălpi într-o mantie neagră” (p.24), ,,[…] pe fața de masă croșetată se găsea/o farfurie cu ouă roșii […]” (p.27), ,,[…] în spatele munților se-ncrețesc/câțiva nori cenușii, asemenea hainelor murdare/într-un coș uriaș cu marginile crăpate”, ,,îmi trec degetul peste tăișul rece al cuțitului/ca să simt lâna creață a mieilor” (p.35), ,,zdrențele fine ale aerului” (p.47), ,,cerul amurgului e asemenea cerului gurii”, ,,nu știu dacă voi avea timp să mă retrag/în amintirea ce vibrează auriu” (p.48), ,,păsările ca negrul de lignit”, ,,viul nor negru înota către apus” (p.49), ,,mizeria/e atât de ușor de zugrăvit” (p.54), ,,m-a și cutremurat gândul că voi deveni pe masa ta/paharul cu urme ce se golește încet-încet” (p.70), ,,gramatica agoniei lente” (p.74), ,,Întuneric pufos./Apă moale.” (p.81), ,,păcatul nu are patrie” (p.103), ,,Masacrarea acordeoanelor” (p.106), ,,Ca o chitară lansată la apă/plutește submarinul galben,/apoi se scufundă încet” (p.107), ,,dar și pentru moare suntem născuți de femeie” (p.110), ,,[…] Se prea poate/să nu mă simt bine nici sus în rai,/aș avea rău de înălțime […]” (p.111).

Linia de demarcaţie dintre imagine şi imaginaţie se poate observa cel mai bine în Ars poetica postumă, unde încercarea de aglutinare a celor două se soldează cu constatarea (atunci când e depăşit stadiul de pură intenţie) că e mai uşoară observarea şi înţelegerea sinelui labirintic-tentacular (o sursă mult mai de ,,încredere”) decât a ,,celuilalt”: ,,Numai pe mine însumi mă mai pot observa,/mâna, piciorul, obrazul în oglindă,/ca să le văd pe femeile pe care le-am atins,/dar şi pe acelea pe care nu le-am văzut niciodată,/dar le-am visat cândva foarte demult.” (p.35). E aici prezenţa jocului dintre concret şi abstract, dintre palpabil (atingerea ca şi confirmarea lui ,,a fi”) şi iluzoriu, dintre prezenţa fizică şi proiecţie (în imaginar): ,,pentru că nu trecutul ni-l uităm/când ne apropiem de mare,/această groaznică maladie Alzheimer/nu va şterge amintirile,/ci imaginaţie.” (p.44); ,,imaginaţia nu are nevoie de ajutor,/nici de-un ram rupt,/nici de vreo petală căzută.” (p.47).

Deşi nu pune sub semnul îndoielii existenţa lui Iisus şi a Patimilor acestuia (metafora ,,burete cu oţet” -p.41 e des întrebuinţată de poet), coborând pe firul veterotestamentar, Markó Béla găseşte Genezei un statut incert: ,,Nu ştiu cine a creat lumea” (p.36) La fel şi identităţii sale, reconstituibilă literă cu literă, poem cu poem, deşi, uneori, în evaluarea lui ,,a fi” îşi face loc un nedorit Procent de eroare: ,,[…] dintre literele risipite peste tot/veţi putea afla, probabil, cine am fost.” (idem). Marja de probabilitate arată, o dată în plus, relativitatea noţiunii de identitate, un concept cu geometrie variabilă (la fel şi poezia ca formă de identificare-legitimare). De aici, Cicatrice, inclusiv cea care hăcuiește iremediabil sufletul.

Sub aspect arhitectural-componistic, Iertare, Ginsberg, în deschiderea celor trei mari paliere din patru, există câte o poezie-leitmotiv însoţitoare, poezie-cadru (Cântec transilvan, Pe din două şi Graffiti), în care tălmaciul Kocsis Francisko îşi dă măsura valorii prin punerea-n pagină a catrenelor cu rimă, o deliberată ,,rupere” de ritm, dar și probă de virtuozitate.

În pas cu tehnologia modernă, dar şi ştirbindu-i din virtuţile ,,tradiţionale”, poezia actuală e nimic altceva decât ,,selfi” (p.41), ceea ce aduce implicit cu restaurarea viziunii egocentrice pe cale de a fi înlocuită de robocentrism. Din această perspectivă, criza credinţei, chiar şi în cazul poetului, devine justificată. La fel, promisiunile ancestrale ecclesiastice îşi pierd actualitatea şi credibilitatea, devenind vide, lipsite de conţinut: ,,e ridicolă promisiunea că vom învia.” (idem). Singura ,,dovadă” existenţială palpabilă a trecerii-petrecerii e, în opinia poetului, imortalizarea prin intermediul fotografiei, cea care rezistă timpului, copie (imperfectă) a ,,originalului”: ,,dar o fotografie ar fi o şansă de a dăinui.” (idem). Alienarea omului contemporan se datorează şi setei după/dependenţei de mijloacele de comunicare (,,cârja” iluzorie, vorbim, dar nu comunicăm, pierdem bunul obicei al cont(r)actului sufletesc, plonjăm în pseudoexistenţă sau în surogatul existenţial) care ar trebui să-i uşureze viaţa, dar, în realitate, i-o complică inutil: ,,privitorul de-acum e chinuit de alt fel de sete,/să-i întindă într-adevăr un burete cu oţet/sau se poate renunţa totuşi la o soluţie de moment/pentru a ostoi nevoia oricum trecătoare, ci un smartphon/ pe-o vergea concepută special în acest scop,/nu ca să-l sune pe Dumnezeu, ar fi de prisos,/nu-i vorba de nicio glumă proastă, numai aşa este/posibilă viaţa eternă: selfi cu un soldat roman.” (idem). Ce rezultă e dezumanizarea, artificialitatea trăitului.

Markó Béla nu scrie o poezie solară, nu e expansiv, ci, mai degrabă, reţinut, calculat, cerebral, rece. Dispariţia părinţilor atrage după sine pervertirea albastrului din priviri. Mulată pe ideea de dor, întreaga imagine conturează o zonă crepusculară sumbră: ,,De foarte de mult a putrezit totul,/va fi rămas cel mult vreun petec spălăcit/de culoare în găvanele ochilor./Nu v-am privit de îndeajuns de multe ori în ochi/ca să ţin minte cum arată sufletul.” (p.42)

Pierderea rostului, direcţiei şi sensului, pervertirea Legii, instalarea hazardului, bizarului şi a dezechilibrului sunt valorizate prin migraţia pescăruşilor (păsări marine) înspre zonele transilvane, cu precădere în Târgu-Mureş, topos impropriu dezvoltării armonioase ale acestora. Simbolic, ei preiau de la oameni (invadatorii habitatului vital) rolul de salubrizatori, hrănindu-se din gunoaiele produse de civilizaţie. Vederea delicatelor zburătoare nu e un prilej de bucurie sau de încântare pentru poet, ci de tulburare şi de îngrijorare, întrucât lucrurile au început să iasă din matca lor firească, conturând astfel un peisaj apocaliptic: ,,îngerii ţipători ai celui de sus,/ridicând în cer gunoiul/din pubelele duhnind pestilenţial peste tot.” (p.43) Pe toate acestea poetul încearcă să le înţeleagă, din ele vrea să evadeze şi să-şi imagineze un viitor în care Binele suprem să fie restaurat. Poemele sale în alb şi în negru se succed asemenea pescăruşilor şi ciorilor pe cerul cenușiu al Târgu-Mureşului.

Desele trimiteri ale lui Markó Béla la Dumnezeu (,,acest procent lipsă” –p.77) sunt reflexul unei nelinişti funciare, un soi de protest la adresa impasibilităţii divinităţii (care nu-şi asumă, nu suprimă răul şi nu intervine) prea adesea învestită cu un rol static, pur decorativ, incapabilă să se ,,adune”: ,,până Dumnezeu se va concentra pe sine însuşi/ca asupra unei propoziţii perfecte, fără înţeles,/nu mă chema prea des pe nume,/căci poate uitarea,/nu amintirea mă va păstra mai durabil.” (p.48). Aşadar, versuri cu valoare testimonială, paradox existenţial. Pletora de senzaţii îl surprinde fie în ipostaza de manipulat/,,prelucrat” (,,poate Dumnezeu ne va pescui-ntre degete şi pe noi/ca pe-o utilă materie primă?” –p.44), fie în cea de omnipotent, cu drept de viaţă şi de moarte asupra fiinţelor care-l înconjoară (,,Am putere şi simt/cum e să fii atotputernic./[…] E o senzaţie plăcută să cruţi un melc.” –p.45). Virulent împotriva lui Deus ex machina, Dumnezeu Big Brother, El Lider Maximo sau Dumnezeu Merchandiser e poetul când, folosindu-se de pretextul microcipării câinilor de pripas, se lansează în speculaţii ce vizează tehnologizarea afectelor, cibernetizarea sentimentelor, îngrădirea libertăţii, sclavia modernă căreia îi cade victimă omul contemporan. E o viziune pesimistă, de unde senzaţia de neputinţă şi de sfârtecare, de corp care nu-i mai aparţine, de care se simte deposedat: ,,Unde ţi-ai amplasat cipul de urmărire, Doamne?” (p.65).

În aceeaşi cheie şi spirit contestatar, atitudinea ,,neconformă” a divinităţii (redusă la o variantă ,,condensată”, disproporţionată) faţă de creatura sa, fapt care-i ştirbeşte din sobrietate şi îi aduce deservicii de imagine: ,,îl tot reducem pe Dumnezeu, e tot mai mic,/dar nu face decât să râdă de noi, se piteşte afară/în grădina îngheţată la loc, ca un greier hibernând.” (p.77). Antinomică e reacţia poetului pus în faţa tainei împărtăşaniei, unde frângerea pâinii şi turnarea vinului (simboluri christice ce urmează a fi îngurgitate) ţin încă de ritualul sacru-exerciţiul spiritual: ,,ar trebui să păstrăm nealterate/numai aceste gesturi.” (p.78). Frângerea pâinii în două îi permite lui Markó Béla să formuleze o subtilă definiţie a omului, altceva decât un amalgam de organe, fiziologie, umori sau carne macră: ,,[…] nu suntem umeri, coaste, abdomen,/nu suntem bazin, pulpă, genunchi,/ci umblet, clătinare a capului, gest,/dar şi prelingerea lacrimei sau a sângelui,/drumul parcurs în afara trupului” (p.78-79). Un loc important în portretul făcut omului îl ocupă privirea, gesturile înălţătoare (pacifiste, tânjitoare, tandre, avide de cunoaştere) de care acesta e capabil: ,,călătoria nesfîrşită a unei mâini spre tine.” (p.79). La fel, tactilul, tainele pe care le conţine ,,scrierea Braille”: ,,numai degetele adună în ele timpul.” (p.82). Aceleaşi degete (în buricele cărora există o sumedenie de ,,ochi”) sunt învestite cu memorie.

Markó Béla e un strălucit poet (poeme de tip Graffiti, ce lasă ,,urme”), dar şi un inspirat teoretician al Poeziei. Nu de puţine ori, între versuri abil construite, inserează propriile păreri de natură ,,tehnică” în ceea ce priveşte capacitatea de receptare şi de cuprindere a lirismului, subtile referiri la arhitectura plinurilor şi a golurilor: ,,dar şi poezia vorbeşte despre altceva,/nu despre sine, ci despre ceea ce/încă exista în urmă cu câteva zile,/acesta e însă un alt fel de gol/decât cel ce se umple până la urmă/cu sine însuşi, apoi, mai încolo, şi cu altceva.” (p.47). Cum fiecare vârstă biologică îşi are vârsta de creaţie, pragul sexagenar trecut de poet îi impune schimbarea paradigmei: ,,la această vârstă ar trebui, se pare,/să scriu poeme mai simple,/fără metafore ori oximoroane,/văd că aşa stihuiesc poeţii peste şaizeci,/pipăie nesiguri literele/de două şi de trei ori pe întuneric.” (p.82). Altfel spus, Poezia ca ,,orbecăială”, similară iubirii ca scriere ,,în orb”(,,scrierea orbecăită a iubirii” -p.83), care face sens numai prin înlănţuire (asemenea literelor care compun cuvântul/textul).

În materie de thanatologie, poetul propune o viziune inedită, în care binele şi răul îşi dispută întâietatea, o fac Pe din două: ,,[…] moartea noastră nu-i decât necontenită schimbare,/e exact ca şi creşterea ierbii,/diavolul împinge de acolo, de dedesubt,/firele verzi subţiri,/sau poate le trage cineva de sus,/dar dacă repet obstinat/forsiţia putrezeşte în cuvântul forsiţia,/apoi prinde înţeles cuvântul Dumnezeu”. (p.48)

În poemele lui Markó Béla remarcăm prezenţa absenţei. Predomnină lumea în declin, paragina, destrucţia: ,,pe locul fostei fabrici de zahăr” (p.49), ,,ferestrele/fabricii părăsite”, ,,homless” (p.53). La fel, abundă toposurile underground. Fascinaţia poetului pentru personajele defavorizate de destin (e cazul pauperei Anna, personaj ,,călător”-migrator, faţă de care poetul face milostenie) ţine mai degrabă de estetica urâtului decât de apartenența la etnicitate, la gen sau la identitate. Aceeaşi problemă duală a libertăţii, concept central în filosofia lui Ginsberg: libertatea de a cerşi vs. libertatea de a da de pomană. Ceea ce le evidenţiază și diferențiază e semnificaţia gestului. Omul modern e un om cu dizabilităţi (mai mult sau mai puţin evidente), în deficit de pasiune, aneantizat, nestăpân pe sine (stăpânii îi sunt în altă parte), ce reacţionează la comandă şi la stimuli, fiind un om programat, updatat, dezarticulat, fragmentat, ieşit din ,,garanţie”, omul-pixel imun la reacţii, omul des-fiinţat, consumat, partajat, porţionat, inventariat, omul-bun de consum, omul din galantar, consecinţa unui Procent de eroare: ,,simt că Dumnezeu pipăie-cât a mai rămas din mine,/cu colosalele-i degete îmi presează mijlocul/ca pe un tub de pastă de dinţi,/vede că se va termina cât de curând,/trebuie să cumpere, adică să creeze unul nou.” (p.68); ,,nu există Dumnezeu decât în buricul degetului meu.” (p.84). ,,Erezia” lui Markó Béla merge până-ntr-acolo încât Dumnezeu îi apare în ipostază ușor efeminată, lipsită de prejudecăți sau în deficit de putere: ,,Dumnezeu poartă pantofi femeieşti,/îşi strecoară mâna sub cefele noastre,/îndelung ne contemplă chipul.” (p.92); ,,Tatăl nu-i atotputernic, pentru că/a trebuit să-şi ofere propriul fiu/unei puteri şi mai mari decât posedă el.” (p.94)

Naşterea, începutul parcursului spre moarte (apropierea de moarte scade procentul de supravieţuire), iar devenirea, zdrenţuire. Încă o dată, iertarea cerută lui Ginsberg e una legitimă.

Poeziile lui Markó Béla (gramatică existenţială) se hrănesc nu numai din imagini (pendulări între vechi şi nou, fost şi actual, atunci şi acum), ci şi din reacţiile olfactive (mirosul de papricaş, de exemplu). În cheie simbolică, poezia transplantează, creează posibilul, oferă impresia de real, declanşează stări: ,,păi, da, asta e puterea poeziei.” (p.57). În ton cu imaginaţia care-l însoţeşte mereu, Markó Béla, în ciuda mesajului tern al poemelor sale, ţine totuşi să-i liniştească pe cunoscătorii verbului, dându-le asigurări că, dincolo de extincţia finală (timpurile verbului în acord cu timpul fără de timp), există o gramatică ,,eternă”, un limbaj nemuritor: ,,există limbă şi după moarte,/vei şti să vorbeşti şi atunci,/dar nu va avea decât un singur/timp valabil al verbelor/şi o singură persoană,/cu totul altfel desigur/decât limbajul dictatorilor,/pe care îi înflăcărează viitorul,/persoana întâi singular.” (p.75)

Dincolo de obsesie, blocaj, pierdere de eu şi de fluid vital, epuizare, indolenţă, criză de creaţie, eliberare, rană deschisă, jertfă de sine sau ,,sângerare” (p.80), ,,maieutica” poeziei ţine de un anumit cod al onoarei, de gestul cavaleresc, orice nefinalizare a ei declanșând și perpetuând senzaţia de fragmentaritate. Deşi poezia e un act niciodată încheiat, punerea punctului final e necesară pentru ca poetul să poată avansa pe calea lirismului. Lăsată de izbelişte, poezia antrenează căderea în dizgraţie sau în abis. Tocmai de aceea întotdeauna se impune o Rezervă (ars poetica) de vers, un stimul creativ.

În ton cu binoamele (primăvară-iarnă, îngheţ-dezgheţ, mâine-poimâine, cer-pământ) cu care ne-a obişnuit, Markó Béla pledează în favoarea prezenţei lui ,,a fi”, a ,,trăirismului”. De aici echilibrarea proporţiei dintre ,,mai mult” şi ,,mai puţin”, după caz: ,,Mai multe întrebări, mai puţine răspunsuri.” (p.81).

Sacrificarea mieilor (Lumină de paşti) nu are nimic în comun cu senzualitatea pe care ne-am fi aşteptat s-o găsim în titlul de capitol Pete de ruj. În afară de lăsarea amprentelor la locul faptei şi de cruzimea actului barbar în sine, nimic nu aduce a feminitate în exces, a etalare a frumuseţii. Dimpotrivă, acelaşi naturalism atroce, aceleaşi detalii terifiante despre ,,pieliţa transparentă” (p.88) care pune hotar între viaţă și moarte.

La limita dintre real şi imaginar se situează ipostaza populării, de către un măcăleandru, a scheletului adolescentului soldat german atârnat de un fag la vremea celui de-al Doilea Război Mondial (trup de carne devenit trup poetic), intrat în legendele care alcătuiesc zestrea culturală a locului. Ceea ce reţinem, pe lângă metafora ,,vertebre-lego” (p.99), a punerii în operă a unei poveşti (eternizarea ei în bronz de către artistul Gyarmathy János) şi a căderii în desuetudine a suprarealismului, e Poezia ca un joc de Lego.

Momentele de vitalitate din volumul Iartă-ne, Ginsberg sunt rare. Totuşi, ele configurează o Gramatică existenţială în interiorul căreia poetul încearcă un sentiment de regret şi în același timp să-i vorbească lui Dumnezeu pe limba acestuia (un fel de împăcare simbolică), făcând apel la amânarea întâlnirii cu momentul ultim al existenţei: ,,Să ne ducem mai încet, te rog!/Să coborâm!”, ,,Să mai căscăm ochii!Să căutăm ceva nou!, ,,Să le luăm pe-ndelete, Doamne!” (p.112). Indiferent însă de trecerea anilor şi de ,,eonii” parcurși, Markó Béla rămâne fidel amintirilor sale şi emblematicei generaţii beat de care se simte indisolubil legat şi din care se revendică: ,,Singura tiranie pe care a meritat/s-o îndurăm până astăzi:/John, Paul, George şi Ringo/în turnul de comandă al submarinului galben.” (p.106)

Între alfa şi omega-ul cărţii sale, între Altundeva şi Rugăminte există un parcurs poetic sinuos prin care Markó Béla se legitimează în calitate de vremelnic, dar neobosit călător.