Suntem deja uitarea ce vom fi [în original El olvido que seremos] de Hector Abad Faciolince este cea mai recentă apariție editorială din colecția Byblos, disponibilă în curând în librării și online. Un roman autobiografic premiat, scris de cel mai reprezentativ autor columbian de după perioada boom-ului, ce spune povestea unei familii colorate și greu încercate în Columbia ultimilor 50 de ani. O carte minunată, emoționantă fără a fi însă lacrimogenă, ce demonstrează că amprenta lăsată de un destin luminos este mai puternică decât un final tragic. Volumul a apărut în traducerea doamnei Mariana Sipoș.

Hector-Abad-Foto-Cabezote

„Dacă a-ți aminti înseamnă a trece totul din nou prin suflet, întotdeauna mi l-am amintit pe tata”. „[Această carte] este un omagiu adus memoriei și vieții unui tată exemplar. Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață. Și dacă amintirile mele vor intra în armonie cu vreunul dintre dumneavoastră și dacă ceea ce am simțit eu (…) poate fi înțeles și este asemănător cu ceea ce și dumneavoastră simțiți, atunci această uitare ce vom fi se poate amâna pentru o clipă, în trecătoarea reverberație a neuronilor noștri, grație ochilor, mulți-puțini, care vor poposi asupra acestor pagini.” (Hector Abad Faciolince)

Suntem deja uitarea ce vom fi_3DMario Vargas Llosa, care a semnat și prefața cărții, declara: ”După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să-i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului – care a fost asasinat de un ucigaş plătit – e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s-au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându-i anumite date, distrăgându-i atenţia, cu scopul de a-i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându-l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.“

 

~~~~~~~~~~~ fragment  ~~~~~~~~~~~

Anii fericiţi

20

Tata şi mama erau complet opuşi unul altuia în convingerile şi comportamentul lor, dar în viaţa zilnică se potriveau foarte bine şi se completau reciproc. Exista un contrast atât de limpede de atitudine, de caracter şi de educaţie între cei doi, încât pentru copilul care eram această diferenţă radicală dintre modelele mele de viaţă mi se părea misterul cel mai greu de descifrat. El era agnostic şi ea aproape mistică; el ura banii şi ea sărăcia; el era materialist în plan spiritual, în timp ce ea lăsa spiritualul pentru mai încolo şi pe pământ urmărea binele material. Diferenţele, totuşi, nu păreau să-i îndepărteze, ci îi atrăgeau unul spre altul, poate pentru că împărtăşeau un nucleu de etică umană în care se identificau. Tata o consulta în toate problemele, în timp ce mama, cum se spune, vedea cu ochii lui şi îi arăta o iubire profundă, necondiţionată, verificată nu numai la greu, ci chiar şi în faţa oricărui dezacord radical sau a oricărei informaţii răutăcioase sau periculoase pe care vreun „suflet caritabil“ i-ar fi dat-o despre el.

— Eu îl iubesc aşa cum e, cu toate calităţile şi toate defectele şi îmi plac la el până şi lucrurile cu care nu suntem de acord — ne spunea de multe ori mama.

Deîndată ce se trezeau dimineaţa sau când se revedeau, la prânz sau seara, începeau să-şi povestească tot (visele din timpul zilei şi coşmarurile din timpul nopţii) cu entuziasmul unor prieteni care nu se văzuseră de săptămâni. Îşi povesteau bunele şi relele care li se întâmplaseră în ziua aceea şi vorbeau tot timpul despre orice, despre viaţa copiilor, problemele de la birou, micile succese şi eşecurile constante ale vieţii cotidiene. Când nu erau împreună, vorbeau unul despre altul foarte bine şi fiecare separat ne învăţa să iubim calităţile celuilalt. Uneori dimineaţa, mai ales la ferma de la Rionegro, îi găseam în pat, stând de vorbă îmbrăţişaţi. Tata îi scria poezii şi cântece de iubire (pe care noi, copiii, trebuia să le recităm sau să le cântăm de ziua ei de naştere), cu versuri amuzante în fiecare an şi cu acelaşi cântec sentimental la fiecare aniversare, pe care sora mea Marta îl acompania la ghitară (Fără tine, ar fi umbră, nimic nu ar fi fără iubirea ta…). Mai mult, spre sfârşitul vieţii, tata începuse să cultive trandafiri la fermă dintr-un motiv foarte simplu, despre care a vorbit într-un interviu: „De ce trandafiri? Simplu, pentru că soţiei mele, Ceciliei, îi plac mult trandafirii“. Mama, la rândul ei, muncea atât de mult pentru o cauză, în fond, altruistă: pentru ca tata să nu trebuiască să aibă grija banilor, ba chiar să-i poată dărui, aşa cum îi plăcea, fără să-şi facă probleme că neglija familia, dar mai ales pentru a putea să-şi menţină independenţa la universitate, pentru ca nimeni să nu-i poată închide gura, cum se întâmplă frecvent în Columbia, cu ameninţări şi cu perspectiva foamei.

Am mai spus că tata tindea spre iluminismul filosofic şi că în plan teologic era agnostic. Mama, în schimb, era şi continuă să fie mistică, deşi repeta mereu că avea nevoie de „mult mai multă credinţă“ şi ce bine ar fi dacă ar avea-o. Credincioasă, chiar foarte credincioasă, bisericoasă, cum se mai spune, şi mereu cu Dumnezeu şi Sfânta Fecioară pe buze. Religiozitatea ei avea totuşi o componentă animistă, aproape păgână, dat fiind că sfinţii în care ea credea cel mai mult nu erau cei din calendarul catolic, ci sufletele persoanelor moarte din propria familie, pe care ea le sanctifica automat în momentul morţii, fără a aştepta vreo confirmare sau autorizare din partea Bisericii. Dacă rătăcea banii sau dacă nu găsea cheile sau dacă vreunul dintre noi se îmbolnăvea, ea încredinţa problema sufletului unchiului Joaquín, arhiepiscopul, sau sufletului lui Tatá, când a murit şi Tatá, sau celui al Martei Cecilia, sora mea, sau al mamei sale, după ce a murit bunica Victoria şi, în cele din urmă, sufletului tatălui meu, după ce a fost ucis. Dar în acelaşi timp, deşi mereu dependentă de aceste prezenţe imateriale supralumeşti, mama nu trăia niciodată în acea stare care se cheamă „uitare de sine şi înălţare spirituală“.

Dimpotrivă, era — şi continuă să fie şi azi — persoana cea mai realistă din câte cunosc şi cu picioarele bine înfipte în pământ. Gospodărea cu mână fermă şi sigură economiile familiei (credincioasă întotdeauna principiului atât de puţin creştin potrivit căruia „caritatea începe acasă, cu ai tăi) şi era mult mai capabilă decât tata să rezolve problemele practice, atât cele din cercul nostru imediat, cât şi pe cele ale altora, dacă îi rămânea timpul necesar. Pentru tata „caritatea de acasă“ era ceva fără sens, căci aceasta nu însemna să fii generos, ci să te supui impulsurilor naturale şi primitive (şi a nu le avea echivala pentru el cu degenerarea bolnăvicioasă a minţii numită avariţie) şi se putea vorbi de caritate doar când se manifestă cu cei care nu fac parte din cercul nostru cel mai apropiat şi poate de aceea împrumuta sau dăruia bani întotdeauna sau îşi risipea timpul cu cele mai idealiste proiecte — chiar dacă ele aveau şi o latură practică — cum ar fi educarea săracilor să fiarbă apa, să construiască closete sau sisteme de apeducte şi de canalizare.

Dar altruismul tatei, care în colectivitate şi în plan social era perfect, în spaţiul cotidian şi individual era mai mult teoretic decât practic. Concret, în problemele medicale, când vreun ţăran bolnav din împrejurimile casei noastre de la ţară venea să-l consulte cu privire la vreo suferinţă, era mama cea care îl întâmpina şi asculta ce i se povestea despre simptome, spunându-i că va transmite totul tatei, care citea în salon sau era îngenuncheat în faţa trandafirilor lui din grădină, în timp ce ea făcea pantomima de a-l consulta pe omul acela, pentru ca apoi să-i recomande tot ea medicamentele necesare. Dacă cineva întreba de ce nu putea să-l vadă personal pe „domnul doctor“, mama îi spunea că era acelaşi lucru dacă îl asculta ea, pentru că avea multă experienţă (dându-se drept infirmieră, deşi singurele lucruri pe care ştia să le facă era să pună tinctură de iod pe răni, să schimbe bandajele, să dezinfecteze termometrele şi să facă injecţii) şi că urma întocmai instrucţiunile soţului ei.

 

Sursă foto Hector Abad Faciolince.

Parteneri media: Revista Unica și Radio România Cultural.