Mai mult ca orice altceva, romanul acesta foarte scurt, „Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări”, este o parabolă despre credinţă şi despre o oarecare justiţie imanentă. Dar nimic nu este exprimat teoretic, sec, ci prin intermediul unor întîmplări care mi-au marcat viaţa încă din cea mai fragedă copilărie şi m-au urmărit apoi, fără să le pot găsi un rost precis sau una dintre acele cauzalitatăţi logice care ne liniştesc, sugerînd că, mai mult sau mai puţin, toate lucrurile sunt, pînă la urmă, la locul lor. Am scris destule cărţi pînă acum în care nu mi-am implicat în nici un fel biografia. Iată că a venit, pesemne, timpul să o fac şi pe asta. Cu alte cuvinte, să-mi aduc aminte de vremurile acelea pe care acum, cînd sînt un om aproape bătrîn, ajung să le desluşesc mai bine şi în înţelesul lor strict biografic, pentru mine, familia mea, cei apropiaţi, dar şi din punctul de vedere al contextului mai larg, social-politic al timpului.
Sînt întîmplări care par disparate în carte, dar ele se adună, pînă la urmă, în acelaşi filon epic, cu toată aparenţa de dezordine. Şi se adună astfel pentru că le uneşte un principiu metafizic, plasarea în cadrele unei lumi despre care nu se poate spune nici că este aevea dar nici ne-aevea. Mijloacele realismului mistic şi magic scot secvenţele epice din registrul pur şi simplu al povestirii şi îl proiectează într-o bolgie a necesarului, unde lucrurile nu se mai întîmplă aleatoriu. Cred, de fapt, că familia mea greco-catolică a luat toată suferinţa, şi nu a fost puţină, cu mare seninătate, necrezînd în aleatoriu şi întîmplător. Or iată că pe cei mai mulţi această abordare i-a ajutat să supravieţuiască, ba să mai cîştige şi prozeliţi. Brutalitatea represiunii exercitată de securitate era suportată de mulţi din aceşti veritabili credincioşi din familie cu demnitate şi încredere în dreptatea imanentă.
Dumitru Radu Popa
Şi familia Lewandowski din Baia Mare a existat, Iosif, Livia, Anton şi Titi, şi maicile Cornelia şi Vianeea, şi Unchiul Toni Paşca, Rora, Mariana, preotul Vasile Pop – ei au fost, respectiv, bunicii mei, mama, unchii mei sau străunchi, verişoară – dar asta nu transformă neapărat romanul într-o naraţiune „de familie”. Căci ca ei au mai fost atîţia alţii care au suferit pentru credinţa sau opiniile lor libere şi au fost reprimaţi. Nu sînt cu mai puţin reale nici personajele de pe partea cealaltă a baricăzii, securiştii, justiţia coruptă, forţele represive aduse de comunism. Dar toate acestea ar fi fost doar factologie dacă nu s-ar fi sublimat într-o formulă epică ce mi s-a impus, într-un fel, mai mult ca o necesitate decît ca o construcţie deliberată, şi în care apar şi unele personaje fantasctice precum Omul Nopţii, Fata Pădurii ori Vescovul, pentru a treia oară traversînd proza mea cu biserica închisă pe care o cară peste tot.
Multă vreme am crezut că nu pot să scriu, practic, despre lucruri care se întîmplă, pur şi simplu, în realitate şi cer doar să fie transcrise pe foile de hîrtie. Şi astăzi cred la fel, cred că ficţiunea nu poate porni de la realitate, dar că anumite elemente ale realităţii îi pot oferi repere însemnate, expresie şi refugiu pentru chei simbolice ori alegorice. Din acest punct de vedere, „Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări” este o experienţă oarecum nouă pentru mine, dar nu mai puţin consecventă cu ceea ce am făcut întotdeauna cînd am scris.
Îmi place să cred că sînt un moralist fantast, satiric şi simbolic. Şi scriu în doze homeopatice.
Sursă foto