Zoltán Rostás este profesor de sociologie şi de comunicare la Universitatea din Bucureşti. Este autor a numeroase titluri, printre care, publicate la Curtea Veche Publishing: Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă (împreună cu Antonio Momoc); Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind (împreună cu Theodora-Eliza Văcărescu) şi Strada Latină nr. 8, apărută în anul 2008. De curând, i-a acordat Doinei Jela un interviu despre noua carte a lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între legionarism şi carlism. În continuare aveţi câteva pasaje din acesta, pe care îl găsiţi în integralitate în paginile Observatorului Cultural, nr. 609 , dar şi pe site la această adresă.
Domnule Zoltán Rostás, tot citind cărţi – editate, coordonate, supervizate de dvs. – referitoare toate, direct sau indirect, la Dimitrie Gusti şi la Şcoala Gusti, mi s-a trezit o bănuială: Gusti nu e pentru dvs. numai un sociolog, un savant, un militant social insuficient cunoscut, ci şi un model cu care vă identificaţi. Am dreptate şi, dacă da, în ce măsură? Ce vă place şi ce nu la Dimitrie Gusti?
Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic de la început. În primul rînd, nu Gusti şi Şcoala Gusti m-au interesat la începutul începutului, ci o sociologie aplicată pe trecut, adică istoria socială, mai ales istoria socială bucureşteană. Atunci cînd, în 1980, am „descoperit“ istoria orală şi istoria socială, am fost fascinat de posibilităţile acestei istorii alternative încă nepracticate la noi. Aproape întîmplător – deşi nu chiar în mod neprevăzut –, am început să mă gîndesc şi să fac interviuri cu reprezentanţii Şcolii sociologice de la Bucureşti. Dar nu în ideea de a corecta ceva, ci pur şi simplu pentru a face un alt tip de istorie a Şcolii. Adică nu pe linia teoriei sociologice, ci a vieţii sociologului, a practicii cotidiene a sociologului, a implicării sociologului în viaţa publică începînd din anii ’20, pe urmă în anii ’30, şi apoi în alte perioade, cînd, practic, sociologia nu exista ca disciplină oficial recunoscută, dar sociologii existau, erau tot sociologi, chiar nevoiţi fiind să se ocupe de altceva.
Acestea fiind zise, trebuie să spun, de la bun început, că pentru mine, Dimitrie Gusti nu a fost un model. Eu pur şi simplu am fost frapat de puterea de mobilizare a acestui om, dar, în acelaşi timp, nu am pierdut din vedere nici un moment că el era un reprezentant al unei perioade, al unei epoci, al unei culturi, ca şi ceilalţi din generaţia sa. Pentru mine, Şcoala Gusti şi perioada interbelică au constituit un domeniu de studiu, nu de evaziune din lumea monotonă a anilor ’80. Nu m-am pierdut în această perioadă, ci doar am încercat să înţeleg liniile directoare discrete ale conduitei lor intelectuale, nu acelea declarate ca „misiune“. Pe scurt, în anii ’80 mi-am inventat un şantier de arheologie socială – ca să folosesc expresia lui H.H. Stahl –, care a oferit un sens în plus vieţii mele în Capitală.
Dacă mă întrebaţi despre Gusti ca persoană, trebuie să amintesc că a fost un om de o rară capacitate organizatorică, un om care avea o charismă aparte faţă de cea a lui Iorga sau a lui Nae Ionescu, deşi era de o labilitate emoţională surprinzătoare. Nu era un mare vorbitor, nu era un orator foarte captivant, dar avea o uriaşă capacitate de convingere, ştia să adune în jurul lui tineri. Sigur că acest tip de universitar m-a atras. Altminteri, numai la profesorii Mihai Pop şi Ion Aluaş am mai descoperit aceste calităţi cînd am început studiul pe aceastei şcoali sociologice într-o manieră necunoscută la Bucureşti.
Aţi scos pînă acum, doar la Editura Curtea Veche, cărţi în colaborare cu cîţiva dintre foştii dvs. studenţi: cu Theodora Văcărescu (Femei povestind. Cealaltă jumătate a istoriei), cu Florentina Ţone (Tînăr student caut revoluţionar), cu Antonio Momoc (Activiştii mărunţi)… Această Şcoală Rostás este chiar mai numeroasă decît pare.
Accept denumirea de „Şcoala Rostás” fireşte doar cu ghilimele, fiindcă evident că nu am nici o şcoală, nici măcar o grădiniţă. Eu am cîţiva tineri prieteni, colegi, foşti sau actuali doctoranzi sau masteranzi, cu care facem planuri, discutăm, participăm la conferinţe şi, din cînd în cînd, mai scoatem şi o carte, dar nu există vreo şcoală de tip Gusti sau de alt tip din istoria sociologiei. Este vorba aici de un lucru mult mai simplu. Sînt conducători de doctorat ca mine, care se ocupă foarte mult de doctoranzi, alţii mai puţin sau deloc. Unii, la fel ca mine, caută doctoranzi-colaboratori pentru un domeniu foarte precis, bine conturat, alţii acceptă propunerea doctorandului. În cazul meu, impresia de şcoală poate provine eventual şi din faptul că, în zona bucureşteană, în mediul universitar, nimeni altcineva nu se ocupă de istoria orală şi de istoria socială a Şcolii gustiene, prin urmare, cei care lucrează cu mine, într-un fel sau altul, au fost implicaţi şi în una, şi în cealaltă. Dar asta nu înseamnă că toţi doctoranzii au avut şi experienţă de istorie orală. Şi sigur că acest cerc este deschis, eu permanent caut tineri deschişi pentru acest experiment de istorie socială în şi prin Şcoala gustiană.
…
În cartea Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între legionarism şi carlism, Antonio Momoc dezvoltă ideea avansată de dvs. mai demult, cum că echipele monografice aveau drept scop să dubleze şi să contracareze influenţa Mişcării Legionare la sate. Care sînt celelalte puncte forte ale acestei lucrări?
Cartea lui Antonio Momoc, după cum am mai spus, este o premieră prin faptul că abordează în totalitate dimensiunea politică a Şcolii gustiene, ceea ce nu s-a mai făcut nici înainte, nici după Revoluţie. E un lucru pe care-l consider necesar, fiindcă a crede că o şcoală est-europeană putea fi independentă de politică este o inepţie. Şcoala Gusti – o demonstrează şi Antonio Momoc – a avut scopul de a ajuta, prin ştiinţă, politica de modernizare a României. Cît de realistă putea să fie această strategie e uşor de criticat acum, dar era legitimă atunci, în interbelic. Care sînt acele puncte tari? După mine, e foarte important faptul că a arătat că rădăcinile sistemului gustian se găsesc în opera lui Saint-Simon, mai ales că cei care s-au ocupat exclusiv de filiaţii teoretice nu l-au observat pînă acum. Mai mult decît atît, cred că este important că Institutul Social Român înfiinţat de Gusti este aici suficient de bine analizat în perioada sa glorioasă, perioada anilor ’20, cînd a funcţionat ca un adevărat incubator al politicianului român modern, un fel de şcoală postdoctorală informală de pregătire superioară a experţilor în administraţia de stat. Antonio Momoc a arătat că, în spatele unei afilieri sincere la un sistem sociologic – mă refer la cel gustian –, poate exista o diversitate de atitudini, de credinţe şi de ataşamente politice, uneori aceste tendinţe ducînd la rupturi importante. Dar aceste neînţelegeri, pînă la urmă, nu au dus la autodistrugerea şcolii, Gusti reuşind să se ridice deasupra acestor convulsii politice şi să menţină unitatea şcolii ca formaţiune ştiinţifică. După părerea mea, şi analiza ideii unei apropieri a şcolii de carlism în privinţa modernizării satului e un lucru foarte important, mai ales fiindcă niciodată n-a mai fost scoasă la suprafaţă. În general, în această carte se poate observa că viaţa intelectuală interbelică a fost mult mai nuanţată decît s-a arătat prin cîteva publicaţii dinainte şi de după Revoluţie. Adică să crezi că existau doar o stîngă şi o dreaptă şi nimic altceva este o simplificare maniheistă mediocră.
Din cartea lui Momoc am înţeles care fusese, în viziunea mentorului ei, misiunea Şcolii Gusti. Care este în viziunea dvs. misiunea „Şcolii Rostás“?
Să ne înţelegem, Gusti avea multe misiuni, în funcţie de perioada prin care trecea, pe fondul permanenţei modernizării ţării cu ajutorul ştiinţei. Pentru Gusti, în orice situaţie, înainte de revenirea lui Carol II şi chiar şi după căderea lui, ba chiar şi după cel de-al Doilea Război Mondial, erau importante şcoala monografică, cunoaşterea amănunţită a ţării şi, ca o consecinţă, prin această cunoaştere, ridicarea satului şi a ţării. Trebuie să recunosc că ambiţiile mele sînt infinit mai mici. Totuşi, de durată lungă. Scopul meu este, în primul rînd, încetăţenirea metodei şi a spiritului istoriei sociale în istoria recentă a României, prin aplicarea acestei perspective la cunoaşterea zonei de influenţă a Şcolii gustiene. Dar nu numai teritoriul social al sociologiei m-ar interesa. M-aş angaja cu plăcere în coordonarea unor lucrări de istorie socială a Sburătorului, sau a Societăţii Ziariştilor, sau a Şcolii Politehnice din Bucureşti… Acest cerc de prieteni şi de colegi cu care lucrez în acest moment, precum şi alţi tineri cercetători pe care am reuşit să-i reperez vor contribui, în viitor, la reechilibrarea imaginii interbelicului şi a perioadei comuniste, care, în ultimii 20 de ani, a fost realmente distorsionată de o elită maniheistă.
Ceea ce am vrut a fost să strîng în jurul meu un număr de tineri care au acceptat cu bucurie sau cu mirare cîteva condiţii: să ne ocupăm de această istorie socială, să o vedem dintr-o perspectivă modernă şi să ne ocupăm de un lucru de care lumea ştiinţific-culturală actuală nu pare prea interesată. Dacă eu am fost de părere că trebuie să mă ocup de lucruri de care alţii nu se ocupă, se pare că şi ei au acceptat acest lucru, într-un fel după dictonul „Alătură-te celor puţini“. În jurul lui Gusti s-au strîns o duzină-două de tineri şi, practic, ei reprezentau sociologia bucureşteană. Acum, cred că nu exagerez dacă spun că numai în Bucureşti termină, într-un singur an, 1.000 de studenţi sociologia la diverse facultăţi. Nu cred că producţia de doctori într-un an ar fi mai mică decît o sută, tot în Bucureşti. Dacă punem la socoteală Iaşi, Timişoara, Cluj, atunci situaţia este foarte diferită faţă de perioada interbelică. Ca atare, aş fi absolut ridicol dacă m-aş compara cu Gusti. Dar, oricum, în prezent, nimeni nu poate fi un Gusti. Dar sociologi, antropologi, etnologi, istorici recunoscuţi, cu operă originală vor fi. Însă nu crescuţi de un părinte fondator de şcoală.
Şi o întrebare delicată. În ce capcane riscă să cadă tinerii din „Şcoala Rostás“? Ce faceţi să-i feriţi, fiindcă nu-mi închipui că propovăduiţi un absenteism politic de tipul suflatului în iaurt al unei categorii care, cu două generaţii în urmă, s-a fript cu ciorbă…
De la Stahl, dar şi de la Mihai Pop, am învăţat că, dacă cineva se ocupă de cercetare, evident că este şi un om al cetăţii. Dar şi în cercetare, şi în viaţa publică trebuie să fii în primul rînd cercetător. Adică să analizezi situaţiile şi nu să te ambalezi în anumite chestiuni necunoscute îndeajuns de bine. În general, am impresia că studenţii de azi, tinerii de azi sînt mult mai preocupaţi de analiză decît de afilierea din motive emoţionale. Cel puţin tinerii din jurul meu sînt mult mai raţionali şi mai porniţi spre analiză decît să se ambaleze în proiecte politice de moment.
Intelectualii interbelici au spus „lucruri trăsnite“. Şi la dreapta, şi la stînga. Cunoaştem consecinţele. Tinerii intelectuali contemporani s-au manifestat deocamdată puţin. Vom vedea mai tîrziu consecinţele.”