Tvrtko Vujity, Călătorii în infern, traducere din limba maghiară de Carina Deak, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009.

V-aţi simţit vreodată cuprinşi de tristeţe, frustrare, deprimare din pricina ţării în care trăiţi, a nivelului de trai, a injustiţiilor sociale? În general, v-au copleşit tot felul de supărări mai mari sau mai mici? Uneori, în astfel de cazuri alegem să evadăm în lectură în căutarea unor locuri idilice pe care viaţa în mod obişnuit nu ni le îngăduie. Volumele alcătuiesc un soi de refugiu, un adăpost de vreme rea. Dar spaţiul securizant al cărţilor nu ţine mult şi ne vom întoarce întotdeauna la viaţa de zi cu zi, pe care o vom considera şi mai anostă decât în mod obişnuit.

Fie şi măcar din când în când, cred că ar fi numai bună o terapie inversă. Citeşti o carte cutremurătoare, după care, întors în lumea ta totul ţi se pare mai bun. Ca în bancul cu evreul care se duce la rabin să i se plângă de cumplita viaţă pe care o are într-o casă mică, alături de nevastă şi cinci copii. Rabinul îl sfătuieşte pe rând să bage în casă capra, câinele, orătăniile de prin curte. Omul devine tot mai amărât până într-un final, când tot rabinul îl îndeamnă să scoată toate animalele din odaie şi brusc totul devine mult mai plăcut.

În cazul meu, aplicarea în practică a bancului respectiv a fost cam aşa. Se ia un jurnalist maghiar tânăr, inteligent, energic şi altruist, avid de lucruri, locuri şi experienţe noi, dornic să călătorească prin colţuri îndepărtate ale lumii pentru a realiza reportaje. Numele lui: Vujity Tvrtko. I se cumpără bilet de avion pentru diferite destinaţii „exotice“: Cernobîl, Etiopia, Pakistan, Sahara, Coreea de Nord şi i se cere să-şi istorisească peripeţiile cum ştie el mai bine – şi ştie! Cu umor mai degrabă amărui (cazul unui reportaj despre Coreea de Nord), cu nerv şi adrenalină perfect dozată (textul despre Cernobîl şi vizita în oraşul-fantomă Prîpiat), cu o vădită aplecare spre naturalism (descrierea unei imense leprozerii din Etiopia sau a unui munte de gunoi din Pakistan), Tvrtko îşi poartă cititorii prin nesfârşite Călătorii în infern.

Una dintre cele mai emoţionante relatări este Sahara, povestea unei femei maghiare, Elisabeta Saller Molnar, a cărei fetiţă a murit imediat după naştere; spre bătrâneţe, femeia adoptă o micuţă din Sahara Occidentală. De fapt copila adoptată, Maimuna, nu este adusă în Ungaria, ci continuă să trăiască alături de rude, primind lunar o sumă de bani de la mama ei adoptivă. Reportajul consemnează singura întâlnire dintre Maimuna şi Erji, un moment înduioşător petrecut pe fundalul unui teritoriu sfâşiat de războaie interne şi din care orice formă de autoritate a dispărut.

Destinaţiile pe care le alege reporterul maghiar cu siguranţă nu se numără pe lista niciunei agenţii de turism, despre ele auzim vorbindu-se rar prin presă, par în afara ariei de acoperire a oricărui sistem GPS. Sunt locuri încărcate de tristeţe, cruzimi, suferinţă, sărăcie, poluare. Tvrtko reuşeşte să transforme fiecare relatare într-o aventură a descoperirii unor cumplite realităţi cu care, ne place sau nu să recunoaştem, suntem contemporani. Reportajele sale consemnează coborârea, rând pe rând, în câte o bolgie înfiorătoare din care, odată scăpat, răsufli uşurat şi ajungi să vezi lumea din jur în culori mult mai vii şi mai calde.

 

un articol de Răzvan Năstase