Scrìsuri - I (1971-1989)

... chiar dacă am fi fost, cândva, „cei mai persecutaţi (de istorie)“, acel eventual trecut nu justifică acest prezent de zăpăceală, de demisie, de atitudine de elev puturos care nu a învăţat decât două lecţii: a smiorcăielii — că el nu ştie — şi a datului vinei pe altul, pe altceva, niciodată pe sine; chiar dacă, în trecutul apropiat, ca principali aliaţi ai lui Hitler, am fi fost „cei mai persecutaţi de istorie“ (prin Stalin), această eventuală situaţie nu explică actuala situaţie de supuşenie cârcotaşă (dar supuşenie), de resemnare miştocară (dar nu mai puţin resemnare) — şi, mai ales, nu justifică, azi, absenţa intelectualităţii, ca pătură socială, avînd interese, ţeluri comune, apărîndu-şi-le, impunîndu-şi-le in corpore, cu mijloace comune.

„Nu avem tradiţie intelectuală“, se lamentează unii, iar alţii: „Prin tradiţie, intelectualul român este laş, egoist, nu coboară în Cetate“. (...) Cum se face că numai în România intelectualii nu pot, nu vor să se constituie în intelectualitate?

Cum se face că numai în România mai funcţionează „turnul de fildeş“, în care intelectualul pretinde că se retrage — în fapt, se ascunde; şi nu în turn, la înălţime, ci în pivniţa lui; şi nu pentru a cugeta, netulburat, la destinul lumii sau pentru a face artă pură, ci pentru a nu auzi, a nu vedea, ca să nu se spună, cumva-cândva, că el ştiuse - dar tăcuse. (…)

Atâta vreme cât cei care nu au făcut (sau: nu mai fac) compromisuri se vor mulţumi doar cu atât, cu „cartea mea“, cu doar acea virtute românească potrivit căreia „om bun este acela care nu face rău“, nimic bun nu se va face. Laudă celor care, în aceste timpuri scoase din ţâţâni, reuşesc „să nu facă rău“ — aceştia sunt „oameni-buni“ — şi atât; nu scriitori, nu intelectuali. Pentru că scriitor nu este acela care doar scrie; nici intelectual acela care doar ştie. Ci acela care spune, scriind, ceea ce ştie-şi-nu-tace. Altfel, se face complice al răului.

(1984)

„... fondul moral al lui Paul Goma e o cinste funciară, de-o intensitate puţin obişnuită, o cinste activă, dacă-i pot spune aşa, care-l îndeamnă a-i lua în colimatorul său pe mai toţi contemporanii de oarecare semnificaţie. Oamenilor le putem reproşa adesea compromisul. Lui Paul Goma i-am putea reproşa... lipsa de compromis. El practică o scrutare inumană, aş zice, a semenilor săi, nedispus a le face nici cea mai mică concesie. Exagerări? Multe şi recunoscute chiar de el însuşi, căci instrumentul său preferat îl alcătuiesc lentilele măritoare. Un fir de praf poate deveni mare cât oul, dar el există în realitate, nu e mai niciodată inventat. Putem glosa, evident, pe marginea jocului de proporţii la care e supusă, sub condeiul aprig al lui Goma, o acuzaţie sau alta, însă nu putem contesta grăuntele (măcar) de adevăr de la care porneşte.“

Gh. Grigurcu

„Dintre scriitori, Paul Goma are, fireşte, cea mai mare cădere morală de a judeca şi ar trebui să ne bucurăm şi să mulţumim Domnului măcar în sinea noastră că-l avem. El, singur, reprezintă întruparea paradigmei noastre morale şi ar trebui să-l acceptăm aşa cum este, necruţător şi poate exagerând uneori, dar drept în esenţă. El are în cea mai mare măsură căderea să ne ia la rost pe toţi şi de aceea, în loc să tot strâmbăm din nas şi să-i contestăm excesele temperamentale şi îndrituirea de a ne judeca, mai bine am face să-l ascultăm şi să luăm aminte la ce ne spune, fără a crâcni prea mult. Memoria sa inclementă, la fel ca şi aceea a celor care au umplut închisorile comuniste şi azi ne vorbesc, în sfârşit, constituie şansa eliberării — şi vindecării — noastre mentale şi morale de urmele comunismului.“

Virgil Podoabă