Noiembrie, cu ceață și bură, cum îl știm. Nu vom disipa posomorâta atmosferă chiar pe loc, ci vom rămâne un pic în ea, cu două recomandări atinse de aripa nostalgiei: un roman rusesc de-adevăratelea, dintre acelea care-ți desfac sufletul rus în față (doar-doar l-o înțelege cineva!…) și, în contrapartidă, un memoir franțuzesc plin de delicii istorice, de la Rezistență la jointuri epoca hippy. Iar apoi, da, vom ieși din ceață odată cu jovialul Lilu, crocodilul din familia Primm care se dă peste cap să fie plăcut până și de nesuferiții de vecini Loretta pisica și al ei domn Grumps.
1. Repetițiile, Vladimir Șarov
(Luana Schidu, director editorial)
E greu să vorbești în câteva fraze despre un roman atât de frumos și cu atâtea ramificații cum este Repetițiile. Amintește, la prima vedere, de Laur al lui Vodolazkin, cu accente când platonoviene, când de-a dreptul rabelaisiene, și îl vezi ieșit, inevitabil, din mantaua lui Gogol. Prezent, trecut și o adiere deloc liniștitoare a viitorului își dau mâna într-un dans cadențat, deopotrivă ludic, amuzant și sfredelitor de trist, un dans al istoriei, al raportării la divin și al acelui spirit rusesc din care ne străduim atât de tare (siliți, în unele momente mai mult decât în altele) să pricepem ceva.
Povestea, care începe la mijlocul secolului XX, cu niște vechi și stranii manuscrise, alunecă în scurt timp în anul 1666 (unul dintre acei „ani ai Fiarei“ atât de temuți de creștini). Principalul manuscris care îi dă glas este jurnalul lui Jacques Sertan, conducătorul unei trupe de teatru aflate în turneu prin Europa. Prins de vârtejul răscoalelor și al războaielor, el ajunge în Rusia, unde e gata să devină dramaturgul țarului, fără succes însă, și se pregătește să părăsească țara când primește o propunere ciudată. Patriarhul Nikon, aflat în dizgrație la acel moment și retras la Mănăstirea Noul Ierusalim, îi cere să rămână acolo și să pună în scenă un spectacol cu A Doua Venire a lui Cristos – dar nu cu actori adevărați, ci cu țăranii din împrejurimi. Astfel încep repetițiile, care vor continua fără întrerupere peste secole, în vreme ce întreaga trupă e deportată în Siberia, Siberia țaristă devine Siberia bolșevică, apoi stalinistă, rolurile se moștenesc din tată-n fiu, din mamă-n fiică, până la identificare totală și a pierderii propriei identități, izbucnesc conflicte și jocuri de putere, apostolul Petru e astăzi șef de lagăr, iar apostolul Iacov e șef al poliției secrete.
E un soi de invocare disperată a lui Mesia de către un popor profund religios care, totodată, se simte mesianic, o meditație despre destinul istoric al Rusiei, cu o recurență tulburătoare a evenimentelor ce sunt integrate haotic, într-o întrețesere de mit, credință, extaz și oroare în mentalul colectiv. Nimeni nu e vreodată distribuit în rolul lui Cristos – deși, cum să-I spui povestea fără El?
Narațiunea se desfășoară într-un ritm egal, susținut, adecvat la discursul aparent naiv, dar tăios de lucid, cu răscolitoare adâncimi filozofice. E o lume a lipsei de sens – sugestia pare să fie că Rusia s-a aflat mereu sub semnul sfârșitului lumii. A Doua Venire, etern așteptată pentru că, pesemne, etern nemeritată, nu e lipsită însă de capcane: chiar dacă se petrece, vom ști oare să facem diferența între Crist și Anticrist?
Mihail Șișkin spunea că „proza lui Vladimir Șarov nu e doar suferință provocată de trecutul Rusiei, ci și un țipăt la gândul viitorului ei. Iar acest viitor este deja prezent“. E greu să nu fim dureros de conștienți de asta, și pe lângă seducția poveștii – care nu te prea lasă să respiri – și a scriiturii – proza lui Șarov e plină de poezie –, Repetițiile ne pot ajuta, fără îndoială, să înțelegem măcar în parte originea rănilor ce ne sunt provocate astăzi în mod atât de absurd.
Traducerea, fluentă și nuanțată, îi aparține Ralucăi Davicenco, iar coperta senină, cu infinit subtila sugestie a răului latent, i-o datorăm lui Gabi Toma.
2. Lecții dintr-un secol de viață, Edgar Morin
(Anca-Maria Pănoiu, traducătoare)
E ceva să fi fost student în anii ʼ40 și acum, în 2022, să-ți depeni amintirile. Ajuns la o vârstă din trei cifre, după o viață trăită intens – din care n-au lipsit nici iubirile pătimașe, nici războiul, nici tomurile riguroase scrise în aproape opt decenii de carieră academică, nici jointurile fumate în grup pe o plajă din California, în anii hippy –, Edgar Morin se pregătește să închidă cercul scriind… o cărticică. Dar în distilatul celor 144 de pagini, sociologul francez – încă prea puțin cunoscut cititorilor din România – a știut să strecoare esențialul dintr-o viață care s-a suprapus în mare parte cu secolul XX, care i-a cuprins crizele, mirările, avântul, regresul, entuziasmul, decepțiile, binefacerile, ororile. O viață îndeajuns de lungă cât să-i permită să observe, în durată, efectele istoriei mari asupra istoriei mici. O viață trăită uneori cu nebunie, alteori cu luciditate, în care a avut destul timp să (re)cunoască, pe termen lung, urmările propriilor alegeri în viața lui și a celor din jur.
Din dansul cu paginile lui Edgar Morin rețin două lucruri – aceleași, poate, pe care le-am intuit pe băncile facultății, când m-am întâlnit prima oară cu textele lui și care mi-au rămas așa de mult la minte și la inimă, încât peste ani i-am devenit traducătoare. Primul: candoarea pe care un om căruia nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin o găsește aproape de capăt, după ce a decantat sordidul lumii de bucuriile și de gustul vieții, pe care știe să-l redea din plin în cuvinte. Al doilea: faptul că își pune autobiografia sub semnul propriilor greșeli, reușind să extragă din ele filonul vindecător; faptul că lecțiile din secolul lui de viață sunt îndreptate în primul rând spre sine și că, scriind despre ele, nu face decât să spună o poveste, nedând lecții nimănui.
3. Lilu, Lilu, crocodilu’, Bernard Waber
(Ludovic-Ștefan Skultéty, traducător)
N-are nici blană, nici mustăți, dar e simpatic. Din câte știu, primul crocodil simpatic din ficțiune – i-a luat-o înainte lui Ghena cu vreo patru ani. Îți trebuie ceva talent ca să faci o reptilă simpatică, nu-i așa?
Nu e ușor, din motive lesne de înțeles chiar și pentru un copil. Fiindcă nu putem fi la fel de categorici ca Derrida când afirmă că e suficient să vorbești despre monștri ca să-i transformi instantaneu în animale de companie. Pe de altă parte, dacă toată lumea ar fi de acord că unele vietăți ar trebui să rămână pentru totdeauna pe lista antipaticilor, nu l-am avea nici pe Spider-Man: într-un interviu celebru, creatorul său, Stan Lee, povestește că i s-a spus că o combinație dintre un păianjen și un om (și adolescent, pe deasupra!) e o idee proastă, dar că asta nu l-a descurajat câtuși de puțin.
Lilu al nostru e încă un minunat exemplu că se poate: rar mai vezi atâta candoare și amabilitate într-un personaj. E de-a dreptul înduioșător cum încearcă s-o îmbuneze pe nevricoasa Loretta, pisica vecinului (blană, mustăți, dar…). Crocodilul cântăcios are o inocență care le cam lipsește lighioanelor antropomorfizate din ultima vreme – și, în general, personajelor din cărțile pentru copii, tributare, poate inconștient, unei mode dark, ce-și are calitățile ei, dar la un moment dat parcă mai vrem și altceva. Și atunci ne întoarcem la cărți cum e asta, apărute în epoci în care creatorii de literatură pentru copii parcă erau mai senini și mai optimiști, deși aveau și ei greutățile lor. Și – cel mai important – parcă mai sinceri.
Ca să i se facă dreptate complet, Lilu tocmai a apărut într-un film plin de aventuri înduioșătoare inspirate de seria creată de Bernard Waber. Noi îi invităm pe cei mici să-l descopere pe istețul crocodil într-un volum cu ilustrații originale, de pe vremea bunicilor.
Selecție realizată de Anca-Maria Pănoiu, redactor-șef.