În decembrie, citim optim: afară frig, înăuntru (mai) cald; în loc de suc și apă, ciocolată caldă; iar serviciul e pa, fiindcă sunbtem, ho-ho-ho, în (ceva) vacanță. Așa că citim: despre probabil cea mai notorie amiciție între inamici – sau rivalitate prietenească – din istoria literaturii și a realismului magic; despre infamia “post-adevărului” descins din mințile populiste; și despre, ei da, limbajul juridic în online – deși am putea la fel de bine spune „dicționar de legaleză digitală” pentru oameni ca mine și ca tine. 😊
1. García Márquez. Povestea unui deicid, Mario Vargas Llosa
(Cristina Ștefan, editoare)
Împart cu Gabriel García Márquez ziua de naștere (nu și talentul, însă asta nu m-a împiedicat să scriu o vreme povestiri în stilul realismului magic din cărțile lui). Poate (și) din acest motiv, m-a atras imediat Povestea unui deicid, la origine teza de doctorat a lui Mario Vargas Llosa, deopotrivă critică literară minuțioasă și exercițiu de admirație față de prietenul său Márquez.
Departe de a suferi de rigiditate academică, textul discută sensul scrisului, de unde vin dorința și revolta în scriitor, precum și originea realităților fictive, dorind să disece demonii culturali care l-au stăpânit pe Márquez ani la rând, de la Faulkner și Virginia Woolf până la propria copilărie. Drumul devenirii ca scriitor îl poartă pe Márquez de la primele povestiri, ușor macabre, prin romanele Vijelia și Ceas rău, scriind și rescriind aceleași teme, până la desăvârșirea deicidului, în romanul Un veac de singurătate.
Pe lângă analiza literară, m-au interesat fragmentele din povestea personală a lui Márquez (care sper că vă vor face curioși și pe voi): de la copilărie până la începuturile în jurnalism și, în mod special, sprijinul enorm de care s-a bucurat în persoana soției sale, Mercedes, care (la fel ca multe alte consoarte din lumea literară) a preluat frâiele financiare și domestice ale familiei, ceea ce i-a permis lui Márquez să se ocupe o lungă perioadă numai de scris. Un episod relevant: în 1965, ferit de griji, romancierul s-a închis în biroul său, fumând țigară de la țigară și scriind. După optsprezece luni, au rezultat datorii de aproape 50 000 de pesos și 3 000 de foi bătute la mașină, pentru a căror trimitere la sediul editurii din Argentina Mercedes și-a amanetat uscătorul de păr și mixerul. Așa a fost publicat Un veac de singurătate.
2. Arta narațiunii politice. De ce câștigă poveștile voturi în epoca postadevărului, Philip Seargeant
(Ludovic-Ștefan Skultéty, traducător)
Nimeni n-a călcat pe Lună! Uitați-vă un pic la steagul ăla boțit.
(Doamna V. A., casnică)
Într-un interviu din 2017, difuzat pe CNN, Newt Gingrich apăra cu îndârjire afirmația lui Trump conform căreia în SUA criminalitatea este în creștere, în ciuda faptului că reportera îi repeta că statisticile indică altceva. „Poate, dar oamenii se simt amenințați. […] În calitate de candidat politic, eu sunt de partea oamenilor, voi n-aveți decât să rămâneți cu teoreticienii“, a conchis Gingrich. (Din Lee McIntyre, Post-Truth, 2018, pp. 3–4, unde e redat un fragment din discuție. Afirmațiile politicianului populist sunt analizate pe larg în Arta narațiunii politice.)
Despre asta e vorba când folosim termenul „postadevăr“ (abia apărut, în 2016, în Oxford English Dictionary): datele obiective nu mai contează, adevărul ca adecvare dintre ceea ce se afirmă și starea de lucruri (adaequatio intellectus ad rem, cum ar spune Toma d’Aquino) e considerat inutil, contează ce crezi și ce simți. La prima vedere, n-ar fi chiar atât de rău, mai ales că o astfel de concepție se înrudește cumva cu o definiție pragmatistă a adevărului: e adevărat ce (îți) este util. Când spune că, dacă cineva i-ar demonstra că Iisus se află în afara adevărului, el l-ar alege pe Iisus, Dostoievski face cam același lucru. Cu diferența că… el nu încearcă să manipuleze pe nimeni (și că, în fine, gândirea lui e suficient de profundă, încât să admită un astfel de paradox moral).
Fiindcă intenția de înșela e deja altceva – aici rămânem în zona banală a minciunii. Politicienii care mint nu resping adevărul, din simplul motiv că… nu se pot minți pe ei înșiși. Ca să minți, trebuie să fii convins că opusul a ceea ce spui este adevărul. Desigur, așa cum observa Hannah Arendt într-un eseu din 1967, e dificil să îi minți pe alții fără să te minți pe tine însuți și, ca atare, poți deveni victima propriilor minciuni. Dar nu e obligatoriu. Și, în epoca actuală, odată cu proliferarea atât de rapidă a mesajelor (mai ales a celor cu impact emoțional, care uneori se întâmplă să fie false), lucrurile se complică.
Postadevărul se referă, așadar, mai degrabă la atitudinea noastră, a celor care ne uităm în gura politicienilor populiști. Ce credem din ceea ce spun? Și de ce? (Mă rog, nu noi, care citim acest blog pentru oameni educați, cultivați, instruiți etc.) Sunt două dintre întrebările la care răspunde Philip Seargeant în Arta narațiunii politice, pornind de la naratologie și identificând patternuri ale poveștilor pe care și le creează politicienii versați pentru a atrage voturi. Care își fabrică discursurile pornind de la lucruri în care lumea deja crede.
Știați că în Marea Britanie, majoritatea oamenilor cred în cel puțin o teorie a conspirației? Te pune pe gânduri treaba asta. Pe de o parte, e greu să reziști fascinației unor astfel de teorii, înrudite cu probleme filozofice precum: dacă lumea asta e o iluzie creată de un geniu rău sau de o inteligență artificială? Pe de altă parte, unele astfel de teorii sunt foarte greu de combătut, dacă nu imposibil. Mai țineți minte povestea cu doamna care afirma că pământul e susținut de o broască-țestoasă? Când filozoful William James a întrebat-o, dar țestoasa pe ce stă, femeia a răspuns: sunt țestoase până jos.
În ciuda mulțimii de informații și concepte și a argumentației elaborate, Arta narațiunii politice e una dintre cele mai clare și mai ușor de parcurs cărți de nonficțiune din câte mi-au trecut prin mâini în ultima vreme. Iar faptul că am primit-o la tradus a fost un noroc formidabil.
Cititorul român va avea plăcuta surpriză să descopere și exemple din spațiul nostru: Muzeul Kitschului de la București, cu listele lui de expresii din limba de lemn a comuniștilor, protestele din 2018 din fața Palatului Parlamentului și altele. O carte utilă pentru absolvenții de filologie și de istorie, pentru analiști politici, ziariști și pentru oricine este interesat de naratologie, literatură, dramaturgie, scenaristică, antropologie culturală, mitologie, filozofie politică și filozofie în general. Pentru „teoreticienii“ pe care îi desconsideră Gingrich.
3. Digitale pe Legale, Ana-Maria Udriște, Marian Hurducaș (Avocatoo.ro)
(Bianca Vlad, redactor)
Să citești Digitale pe Legale e ca atunci când, după ce ai descărcat o aplicație pe telefon, brusc îți dai seama că versiunea free e destul de slăbuță pentru nevoile tale, așa că îți iei inima-n dinți și te hotărăști să faci un upgrade la versiunea pro. Ce mi-a plăcut cel mai mult în abordarea autorilor e sintetizat în următoarele cuvinte: „Traducem legaleza pentru tine.“ Termenul mi se pare ingenios „customizat“, dat fiind că limbajul dreptului este un adevărat dialect, destul de dificil de pătruns pentru profanii nefamiliarizați cu termenii juridici.
Dar în cazul de față discutăm despre mult mai mult. Nu știu câți antreprenori și executivi își dau seama că vastul domeniu digital este multidisciplinar, presupunând cunoștințe diverse, atât de legislație, cât și de marketing și comunicare, distribuire pe social media, business online, iar enumerarea ar putea continua. O listă destul de lungă pentru o persoană care, în cele mai multe cazuri, este familiară cu una, maxim două ramuri și care se lovește inevitabil în activitatea sa de noțiuni din alte specializări. Autorii au înțeles că digitalizarea poate fi solicitantă din acest punct de vedere, chiar și financiar, și că omul viitorului va fi nevoit să răspundă la cerințele unei noi societăți, una multispecializată, rezilientă și capabilă de transformări incredibile. Așa că s-au apucat să traducă legaleza digitală pe înțelesul tuturor celor care vor să facă față.
Selecție realizată de Anca-Maria Pănoiu, redactor-șef.