În 4 februarie 2011 a decedat, la Ploieşti,  recunoscutul disident anticomunist Vasile Paraschiv. Reluăm mai jos prefaţa volumului “Aşa nu se mai poate, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!” editat de Curtea Veche Publishing în anul 2007:

Vasile Paraschiv nu era un necunoscut pentru cititorul cât de cât familiarizat cu istoria recentă a României. În scurte cuvinte, el era întruchiparea cea mai longevivă a noţiunii de disidenţă, la noi, şi cred că şi în Europa (1963–1989, ba chiar… 2007), neavând alt echivalent în lumea comunistă decât pe rusul Vladimir Bukovski. Dar dacă memoria ar fi pentru noi, românii, o zestre sârguincios păstrată şi transmisă, cum este pentru alte popoare, am avea toată îndreptăţirea să ne temem că peste o sută de ani, neverosimila lui figură va apărea învăluită în aura uşor improbabilă şi fantasmatică a eroilor de legendă. Fiindcă multe din faptele şi patimile povestite de Vasile Paraschiv în această carte nu par mai adevărate decât ale unor asemenea eroi, la înălţimea cărora el însuşi mărturiseşte de altfel că vrea să se ridice.

O să expun pe scurt istoria lui: era în 1963, un membru cu vechime (1946) al partidului aflat la putere, care îi îndeplinise până atunci toate modestele vise, cu unele mici cedări din partea lui aşa cum se cuvin din partea unui membru devotat: nu s-a dus la şcoala unde nu l-a lăsat partidul şi nu şi-a ales soţia pe care n-a vrut-o partidul. Nici un soldat credincios în locul lui, n-ar fi făcut altfel.

În 1963 însă, ajuns de mult la putere datorită şi lui, partidul îl alungă din casă împreună cu familia, pentru a face loc unui soldat probabil şi mai credincios: un subofiţer de miliţie. În acest moment cadidul devotament al lui Vasile Paraschiv suferă o fisură, dacă nu o schizofrenică sciziune : există pe de o parte litera partidului, de care el este ataşat cu trup şi suflet, şi pe de o parte spiritul acestuia, în care nu se mai recunoaşte.Vasile Paraschiv rămâne credincios literei partidului, în vreme ce partidul, în dialectică evoluţie, se modifică, modificând din mers textul sacru, ca să-l aducă la conformitate cu foarte profanele sale fapte. În termenii lui Vasile Paraschiv: «partidul a întors spatele muncitorilor». În această situaţie, Vasile Paraschiv dă în judecată partidul. Dacă el face ceva ce nimeni n-a făcut până atunci, partidul face cu fostul lui soldat credincios, ceea ce mai făcuse: îl reprimă brutal, mai precis îl închide într-un azil psihiatric. Ieşit de acolo, Vasile Paraschiv mai dă o dată în judecată partidul, împreună cu medicii care l-au ţinut în spital. Şi cum procuratura din Ploieştiul unde locuieşte nu-i primeşte dosarul, dă în judecată şi procuratura. Nimeni nu are vreo îndoială că poţi, întreg la cap fiind, să întreprinzi asemenea gesturi. În afară de el. În 1968, definitiv dumirit, îşi dă demisia din partid, lucru de asemenea fără precedent, pentru care partidul are din nou soluţie: ameninţări, înscenări, atacuri banditeşti, tortură, bătăi şi din nou azil psihiatric. Vasile Paraschiv îşi continuă inegala luptă, iar în 1975, trimite o scrisoare la Europa Liberă, pentru ca în 1977, să adere la mişcarea lui Paul Goma. După altă repriză de şicane culminând cu spitalul psihiatric (45 de zile), primeşte, ca mai toţi disidenţii, paşaport de emigrare şi în noiembrie 1977, pleacă. Decât că, spre deosebire de ei toţi, după şase luni, se întoarce în ţară, spre stupefacţia, consternarea şi furia Securităţii.

Printre altele, Vasile Paraschiv avea toate aparenţele şi înfăţişarea unui Nimeni: mai degrabă scund, foarte protocolar, aproape timid, cuviincios întotdeauna şi cu codul penal şi al eticii şi echităţii socialiste în servietă, păruse cum nu se poate mai uşor de anihilat, sau măcar de mulţumit. Oricine, şi mai ales securiştii crezuseră că a plecat, ca toată lumea, ca să trăiască departe de această ţară unde cinstit, cum vrea el, nu se poate trăi. Or el, ce făcuse în Occident? Exact ce-şi propusese: anume, după două luni petrecute în Austria, în aşteptarea vizei, s-a oprit la Paris unde, a cerut emigraţiei româneşti ajutorul ca să realizeze două lucruri: 1. să aducă la cunoştinţa muncitorilor francezi şi prin ei muncitorilor din lumea întreagă (nu uitase încă tot ce-i băgase în cap partidul şi în orice caz mai ţinea minte Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), cum trăiesc muncitorii din România şi 2. să se supună unui control psihiatric competent care să ateste, sau să infirme diagnosticul pus de psihiatrii români după atâta luptă neînvinsă: psihoză delirantă revendicativă sistematizată (paranoia). Pentru prima dată de la război, cele patru mari centrale sindicale franceze se întrunesc într-o acţiune comună, conferinţa de presă la care Vasile Paraschiv e invitat alături de disidenţi stabiliţi deja în străinătate din Rusia, Polonia, Cehia. El este singurul aflat acolo provizoriu şi totuşi vorbeşte la fel de liber ca aceşti cetăţeni liberi.

Presa franceză, organizaţiile pentru drepturile omului, Europa Liberă şi Vocea Americii sunt acolo ca să consemneze evenimentul. Ziarele, televiziunea, organismele politice vuiesc. Mai departe, o comisie formată din 12 medici psihiatri îl examinează pe Vasile Parasachiv vreme de şase ore şi atestă echilibrul lui psihic, nu doar perfect, ci cu totul ieşit din comun, din moment ce a rezistat intact atâtor încercări. Cu dosarul de presă şi cu certificatul de sănătate mintală în valiză Vasile Paraschiv pleacă înapoi spre ţară. Fără fiul lui pe care, de teamă să nu fie asasinat pe drum, îl luase cu el la venire. Mai atent la realitate, la cei 17 ani ai săi, Radu Mihail refuzase să se întoarcă în ţara care-i oferise lui şi familiei lui condiţiile în care trăise până atunci. Ajuns la graniţă, Vasile Paraschiv e dat jos din tren şi urcat în altul, cu direcţia Viena: nu are voie, i s-a spus, să calce pe pământul ţării pe care o denigrase. Deşi el nu denigrase decât partidul şi pe conducător. Cu ajutorul noilor lui prieteni din străinătate şi graţie notorietăţii dobândite, sileşte autorităţile române să-l primească. Acestea îl amendează că nu a predat paşaportul la timp, pretind că nu mai are acte de identitate româneşti şi înainte de a-i face alt buletin, în locul celui tot de ei reţinut la plecare, îl mai amendează o dată pentru pierderea celui vechi. Îl mută de la serviciu, îl izolează, răspândesc zvonul că a murit, îl bat până la sînge pe ziaristul francez Bernard Poulet venit să verifice acest zvon, încearcă de mai multe ori să-l asasineze, îi răpesc fetiţa şi i-o ameninţă, încearcă să-i cumpere soţia şi soacra etc. După fiecare din aceste încercări, Vasile Paraschiv face mereu două lucruri: arhivează dovezile (se fotografiază bătut) şi scrie la maşina lui de scris, aceste… Patimi după Vasile Paraschiv. Sub forma unei scrisori cât un roman fluviu, către un fel de alter ego al său, demonizat, Nicolae Ceauşescu. Şi aderă la iniţiativele unor luptători solitari ca şi el: Doina Cornea, Ionel Cană şi Gheorghe Braşoveanu. Scoşi din răbdări, în 1987, securiştii îl duc într-o cabană izolată din pădure (pe teren neutru, spun ei) — unde sub ameninţarea cu moartea, după patru zile şi patru nopţi de tortura morală, îi obţin un jurământ de credinţă şi un angajament că nu va mai scrie la maşina de scris, nu va mai asculta Europa liberă şi chiar va colabora cu Securitatea. Concomitent, de acasă, îi confiscă toate documentele, înclusiv scrisoarea către Preşedintele statului care constituie textul cărţii de faţă, memoriile scrise de el însuşi, la maşina lui de scris, textele copiate după înregistrările emisiunilor de la Europa Liberă, fotografii, tăieturi din ziare.

Fireşte, o dată eliberat, Vasile Paraschiv continuă să scrie, la mână şi continuă să asculte sub pernă Europa Liberă, continuă să se solidarizeze cu alţi disidenţi. În martie 1989, drept pedeapsă că nu şi-a respectat angajamentul este adus de acelaşi comando terorist pe acelaşi «teren neutru» şi este bătut, vreme de o săptămână, el are certitudinea că este şi iradiat, şi adus într-o asemenea stare încât medicilor le-au trebuit peste două săptămâni de spitalizare secretă pentru a-l readuce la viaţă.

Apoi a venit revoluţia din decembrie… După un scurt episod în care noua putere s-a fotografiat de dragul imaginii, lângă dizidenţii celebri, printre ei şi Vasile Paraschiv, lucrurile au intrat într-un fel de normalitate.

Vasile Paraschiv este azi simplu membru al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, şi cine se duce la evenimentele organizate din când în când la sediul acestui partid, îl poate cunoaşte. Acum, când are aproape 80 de ani, este un om cu o aparenţă tot atât de banală, oarecare şi modestă, ca aceea care i-a înşelat pe călăii partidului şi ai Securităţii, în urmă cu iată, mai bine de 40 de ani. Cine vrea, îl poate şi cunoaşte, dar dacă vrea să se încredinţeze de realitatea şi anvergura personajului, este musai să citească, în afară de cele câteva cărţi al căror erou este (printre care faimoasa Viaţa în roşu, Vincent Giret şi Christian Duplan, unde disidentului român îi revin mai bine de 80 de pagini), cele câteva filme, ca şi arhiva lui cu numeroase reportaje prin ziare şi reviste, româneşti şi străine, cartea de faţă.

Dacă în alte cazuri pare inutil să încercăm azi, la 18 ani de la căderea, datorată inclusiv lui Vasile Paraschiv, a regimului comunist, un răspuns la întrebarea cine a pierdut şi cine a câştigat în războiul acesta dintre un singur om şi un întreg aparat represiv, în cazul lui întrebarea se impune. Şi nu mă gândesc aici la faptul că torţionarii lui Vasile Paraschiv, sunt ca şi ai Doinei Cornea, Dorin Tudoran, Paul Goma, sunt astăzi patroni, proprietari, capitalişti şi democraţi, sau pensionari înlesniţi, beneficiind de victoria ideilor pentru anihilarea cărora ei s-au străduit atât. Marginalizarea chiar în sânul societăţii civile a lui Vasile Paraschiv, care face ca el să nu fie azi nici senator, nici deputat, nici membru în vreo comisie sau în stafful vreunui institut, garnisite toate cu luptători mai de ultimă oră şi mai „cu simţul realităţii“, sau cu „experţi“, este însă marea şi adevărata victorie a Securităţii. Are desigur el însuşi o paradoxală contribuţie aici, prin firea lui specială, ieşită din comun, a spus Doina Cornea simplu, „eroică“, pe care nu se aşteaptă nimeni ca Securitatea s-o denumească astfel.

Ce vreau să spun cu asta? Mai mult sau mai puţin explicit, „cazul“ lui Vasile Paraschiv a fost în atenţia psihiatrilor nu numai atunci când aceştia au dat verdicte dictate de Securitate, ci şi atunci când pentru conştiinţa lor, s-au întrebat ce fel de om poate să fie acesta care nu se abate de la ideile lui în faţa nici unui risc, nici măcar riscul vieţii. Ceauşescu, pe care-l slujeau, a spus-o clar: Numai un nebun se poate opune mersului înainte etc., etc… Dar psihiatrii ştiu că personalitatea umană este misterioasă şi că verdictul lui Ceauşescu nu putea fi suficient.

Prefaţa cărţii de la Polirom (Lupta mea pentru sindicate libere în România, 2005), este alcătuită din „verdictele“ în cel priveşte pe autorul acestei cărţi, ale câtorva iluştri specialişti în tainele minţii omeneşti:

„Una din greşeli, spune dr. Aurel Romilă, a fost considerarea lui Paraschiv ca suferind de paranoia.(…) dacă Paraschiv are un caracter mai accentuat aceasta nu echivalează cu o nebunie, cu o psihoză, şi analiza caracterului său arată prezenţa unor virtuţi valoroase şi admirabile pentru întregul popor. După părerea mea, în Paraschiv s-au unit două forţe, înzestrarea instinctiv nativă care i-a dat poporului român pe eroii de la Mărăşeşti, cu un curaj excepţional, şi a doua, un simţ al valorilor, al adevărului şi dreptăţii care l-au transformat într-un luptător. Aparenţa lui modestă şi limitele culturale au dat opresorilor iluzia că îl vor rezolva uşor. În ciuda torturilor, el a rămas fixat pe aceleaşi convingeri.“

Un alt specialist, Valeriu Ţuculescu, medic psihiatru, preocupat de utilizarea psihiatriei în scopuri politice, preşedintele între 1990–1994 al Asociaţiei psihiatrilor liberi din România, îl caracterizează şi el:

«Modest, echilibrat psihic (echilibru atestat şi de comisii internaţionale), altruist, de o deosebită onestitate şi cu o inteligenţă sclipitoare» în contrast cu „lenea de a gândi şi lenea de a simţi» caracteristice rutinei vieţii noastre obişnuite.

În fine, Ion Vianu, semnatar ca şi Vasile Paraschiv al Apelului Goma şi emigrat în Elveţia cu acelaşi prilej:

„Este înzestrat cu un fel de geniu moral. El nu poate suporta nedreptatea, şi se ridică în apărarea ei, asumându-şi toate riscurile.“

Sursa fotografie: Q Magazine

L-am cunoscut îndeaproape, pe Vasile Paraschiv, în urmă cu aproape şase ani, când am pus la cale împreună, o biografie a lui pe care urma s-o scriu. Am mers împreună prin locurile unde a fost sechestrat, torturat, închis, bătut, am privit filă cu filă documentele pe care le păstrează, am petrecut duminici întregi în familia lui.

Apoi, nişte necazuri din propria mea familie au făcut să nu pot duce la bun sfârşit acel proiect. Am regretat întotdeauna, până acum când am prilejul să mă ocup ca editor de memoriile lui Vasile Paraschiv exact în forma care le făcea în opinia mea, atât de fascinante: nici un verdict psihiatric nu spune mai mult şi mai lămuritor despre firea şi anvergura acestei fiinţe cu totul ieşite din comun, păstrându-i în acelaşi timp intact întreg misterul, ca Scrisoarea către Nicolae Ceauşescu scrisă de el vreme de mai bine de doi ani, apoi întreruptă şi reluată, de fapt dialogul, de la egal la egal între un fel de David şi Goliat al timpurilor noastre sceptice şi inapte să creadă în eroism.

Este doar aparent uimitor faptul că acest text scris acum 25 de ani şi vorbind despre vremuri apuse, nu a prins nici un rid: el este spectacolul fascinant al unei constituţii psihomintale eroice, deosebindu-se de fixitatea şi stagnarea caracteristice cine ştie căror cazuri clinice, prin trăsături alese ca bunul-simţ, claritate, percepţia alterităţii, perspicacitatea psihologică şi acuitatea simţurilor, în momentele grele. (Îmi vin în minte acum regretul după hainele stricate de torţionari mai mult decât pentru propria piele „care se reface“, gândeşte el, în momentul când se trezeşte din bătaia administrată în sediul Miliţiei, fiindcă l-a vizitat pe Paul Goma, pus sub interdicţie; sau consemnarea liniştii nefireşti din pădurea Păuleşti, înainte ca teroriştii să treacă la maltratarea lui sălbatică).

Nu cred că exagerez vorbind chiar despre valoare literară a scrisorii lui Paraschiv către adversarul său de idei, valoare izvorâtă parcă din autenticitate, prospeţimea şi sinceritatea discursului, în secvenţa ce urmează:

„Mai ştiu că dacă voi fi dus iar în pădurea Păuleşti, nu voi mai veni niciodată la spital şi nici acasă, ci voi rămâne acolo acoperit cu frunze. Şi mai ştiu încă ceva, că acei călăi care mă vor duce şi mă vor omorî, oriunde în altă parte, vor acţiona numai pe baza aprobării şi a indicaţiilor conducerii partidului, ale dumneavoastră personal, tovarăşe Nicolae Ceauşescu.“

S-a spus despre disidenţa lui Vasile Paraschiv că fiind muncitorească, de pe poziţii de stânga, social-democrate, e mai puţin valoroasă. Argumentul e tot atât de serios ca acela despre lipsa de talent a lui Paul Goma, care i-a împiedicat pe scriitori să se solidarizeze cu el.

Dar şi dacă lucrurile ar sta aşa, ceea ce rezistă de asemenea în textul scrisorii către Nicolae Ceauşescu, este uluitoarea competenţă juridică şi neobişnuita maturitate politică a personajului, în a sesiza esenţa terorismului de stat, continuitatea regimului Dej–Ceauşescu.

„Iată, tovarăşe Nicolae Ceauşescu un exemplu concret că şi în ţara noastră se practică terorismul politic şi răpirea de persoane, ca în unele ţări occidentale, cu singura deosebire că în timp ce în ţările occidentale această metodă de rezolvare a problemelor politice este folosită de indivizi particulari împotriva organelor de stat şi a oamenilor politici, în ţara noastră este folosită de către organele de stat împotriva propriilor cetăţeni şi a oamenilor politici care îşi cer drepturile legale sau care luptă pentru drepturile omului.

Partidul Comunist Român şi Ministerul de Interne — care sunt adevăraţii organizatori şi executanţi ai terorismului politic organizat de stat în România – au procedat aşa ca să nu afle cineva adevărul despre faptele lor josnice şi, mai ales, să nu afle poporul român.

Că ofiţerii de securitate, bugetari, trăiesc din munca celor pe care-i bat.“

Se mai poate remarca, în ciuda convingerilor socialiste ale semnatarului, o paradoxală rezistenţă la îndoctrinare, după îndoctrinare, altfel spus, la campania neîntreruptă a războiului psihopolitic („ştiinţa şi arta impunerii şi menţinerii dominaţiei asupra gândirii şi credinţei indivizilor“ — Valerian Ţuculescu, locul citat).

 

Să nu uit în fine, ironia lui Vasile Paraschiv, un fel de pince sans rire de o savoare rară:

„Într-o zi m-am dus la spitalul judeţean din Ploieşti să fac un control radiologic la stomac. Colonelul de Securitate care mă aştepta la uşa blocului m-a condus până la spital. Când eram aproape să ajung l-am văzut vorbind ceva prin staţie, dar nu ştiu ce, ştiu doar că în timp ce aşteptam la rând, pe banca din sala de aşteptare a policlinicii spitalului, să fiu invitat în cabinetul medicului, au mai sosit încă doi colonei de Securitate, dintre care unul a discutat ceva discret cu asistenta cabinetului, la uşă; când m-a invitat în cabinetul doctorului, a intrat şi colonelul de Securitate după mine. Până atunci, Securitatea reuşise să afle din discuţiile cu mine, şi din declaraţiile mele scrise, tot ce aveam eu în cap, dar nu ştia şi ce am în stomac. Cu ocazia acestui examen de radioscopie, Securitatea a aflat şi ce am în stomac. Aşadar, Securitatea trebuie să ştie tot ce au oamenii, nu numai în capetele lor, dar şi în stomacurile lor, dar noi, oamenii muncii, poporul român, nu trebuie să ştim nimic despre ce face sau ce gândeşte Securitatea, noi trebuie să ştim doar ce ne spune partidul“.

Sau chiar umorul lui, povestind, între altele, episodul unei vacanţe la rude, împreună cu soţia şi copiii:

„Colonelul de Securitate care mă aştepta la Ploieşti în fiecare dimineaţă la ora 6,30 la uşa blocului şi mă conducea până la poarta fabricii, acum era la Slobozia, mă aştepta la uşa blocului, mă conducea până pe plajă, mergând în urma noastră la câţiva paşi. După ce noi ne dezbrăcam şi rămâneam în costume de baie făcând plajă până după-amiaza spre seară, se dezbrăca şi rămânea şi el în costum de baie şi făcea plajă alături de noi, la circa 10–15 metri, tot timpul cu ochii aţintiţi asupra noastră, să vadă cu cine dintre oamenii care se aflau alături de noi pe pături şi cearceafuri, la soare sau la umbră, vorbesc eu ceva. Când ne îmbrăcam şi plecam seara acasă, se îmbrăca şi pleca şi el mergând în urma noastră la câţiva paşi, până intram în scara blocului. A doua zi când ne sculam şi plecam iar la plajă, pe la ora 6–7 dimineaţa, îl găseam pe tovarăşul colonel la uşa scării aşteptându-ne acolo unde îl lăsasem în seara precedentă. Şi tot aşa în fiecare zi, timp de zece zile. Unde o fi dormind şi unde o fi mâncând el săracul, nu ştiu, dar ştiu că tot timpul ne supraveghea ziua şi noaptea fără întrerupere, pe stradă şi în casă, pe plajă şi în autobuz, ca să nu iau legătura cu cineva şi să trimit vreo informaţie în străinătate, oricât de mică despre mine, ce fac, şi cum trăiesc supravegheat şi izolat complet de restul lumii, tot timpul.“

Iar textul acestei scrisori, dramatice, răvăşitoare, abundă în episoade similare greu de citit şi în acelaşi timp imposibil de lăsat din mână.

Spuneam la început că echivalentul lui Vasile Paraschiv în istoria disidenţei nu e decât Vadimir Bukovski. Nu numai în privinţa similitudinii destinului şi a aplicării asupra lor a psihiatriei politice, fiindcă regimul comunist a fost pretutindeni convins că numai un nebun poate să i se opună şi să-i nege victoriile şi îndreptăţirea. Ci şi în privinţa relaţiilor lor cu regimul din ţara lor — Vasile Paraschiv marginalizat, iar Bukovski interzis în Rusia democratică a lui Putin —, funcţionează ca un revelator pentru calitatea democraţiei din ţările noastre. Despre misterul personalităţii lor s-a vorbit cu acelaşi sârg, neştiind nimeni unde să-i încadreze. Şi totuşi, în vremuri mai puţin sceptice, mai în apropierea miracolului, la începutul anilor ’90, acelaşi doctor Romilă pe care l-am mai citat o dată spunea că „ar trebui să-l înţelegem pe Paraschiv în postura de Ioana d’Arc“. Şi mă tem că până nu vom înţelege aceste apropieri nu vom fi capabili să preţuim pe un semen al nostru şi vom fi astfel condamnaţi la un oportunism succesiv la nesfârşit.

 

Doina Jela