(Textul original a apărut în revista „Korunk”, 2021/3, pp. 109–111. Toate drepturile asupra textului sunt rezervate autorului și revistei.)

Fragment dintr-o recenzie de Sorin Mitu

Fără îndoială, cititorii maghiari cunosc bine opera lui Hermann Gusztáv-Mihály, unul dintre cei mai importanți istorici contemporani dedicați reconstituirii trecutului secuilor, autor a numeroase lucrări pe această temă. Două dintre cărțile sale cele mai valoroase au fost traduse însă, în anii din urmă, și în limba română (Secuii. Istorie, cultură, identitate, Miercurea Ciuc, 2009; Cronici și documente controversate privind istoria secuilor, Cluj, 2017) și este de salutat acest efort al autorului, ca și al unor editori nu mai puțin merituoși, care au sesizat faptul că istoricul de la Odorheiu Secuiesc are ceva important de transmis și publicului românesc. Și nu este vorba doar despre cititorii profesioniști de istorie a Transilvaniei (care trebuie să citească în mod obligatoriu în maghiară, română sau germană, dacă vor să înțeleagă cu adevărat ceva din trecutul acestei provincii), ci și despre publicul românesc mai larg, de la Cluj, București sau Iași, care știe cu siguranță engleză, dar, din păcate, nu va face niciodată efortul de a buchisi o limbă atât de exotică pentru el cum este cea a lui Ady Endre.

Cu noul său volum, al treilea pe care îl publică în limba română, Hermann Gusztáv face însă încă un pas – și unul foarte mare – pe drumul care îl poartă spre conștiința critică a publicului românesc. Este prima carte pe care istoricul o scrie direct în limba română și cu trimiteri explicite în direcția publicului românesc, o carte publicată la o editură bucureșteană importantă (Gusztáv-Mihály Hermann, O scurtă istorie a secuilor, București, Curtea Veche, 2020, 192 p.). Este un efort destul de rar întâlnit în ziua de astăzi, și cu atât mai lăudabil cu cât la ora actuală este atât de răspândit obiceiul de a comunica doar în bula noastră de Facebook, pentru ai noștri, repetând celor din tribul propriu ceea ce ei știu deja și se bucură să mai audă încă o dată. Iar atunci când scriem pentru ceilalți, o facem, eventual, doar ca să îi enervăm, să îi provocăm și să le demonstrăm (fără nici o șansă de succes de altfel) că noi suntem cei care avem dreptate, iar ei se află într-o eroare profundă. Hermann Gusztáv-Mihály face exact contrariul. El scrie pentru ceilalți nu pentru a arăta că maghiarii au dreptate, dar nici pentru a le face bezele politicoase românilor, măgulindu-le amorul propriu național. Nu, el chiar crede că expunând în mod onest, critic și echilibrat istoria secuilor, așa cum este ea (și evident că ea este un produs aproape sută la sută al istoriografiei maghiare), mesajul său va ajunge la ținta dorită, adică va rezona în mod pozitiv în sufletul și în mintea cititorului român, care dorește să îl înțeleagă pe celălalt, conștient fiind totodată că în calea acestui efort de apropiere stă un zid polemic înălțat cu hărnicie de istoricii (dar și de politicienii) din ultimele două sute de ani.