Am aflat de curând, cu strângere de inimă, că s-a stins din viață Marius Tabacu. Pentru noi a fost mai ales traducătorul Marius Tabacu, chiar dacă alții l-au cunoscut și ca pianist, profesor, om de radio și televiziune sau director al Filarmonicii din Cluj-Napoca. La Curtea Veche Publishing, Marius Tabacu preluase în cel mai firesc și discret mod cu putință misiunea pe care și-o asumase regretata Anamaria Pop: aceea de a traduce în limba română literatura maghiară contemporană – acolo unde a traduce nu înseamnă doar a potrivi niște cuvinte pe pliurile sensului, ci a preschimba, printr-un proces aproape alchimic, ființa unei limbi în ființa alteia.
Marius Tabacu era încredințat că nu există traducere literară, ci rescriere a unui text în propria limbă. Rescriere, adică o repetare a actului creator. Cu aceeași forță, cu aceeași cunoaștere, cu aceeași intimitate. Poate, cu aceeași jertfă – pentru că pe Székely János, pe Sándor Márai și Péter Esterházy i-a tradus în timp ce se lupta cu boala. I-a tradus cu dedicare, cu smerenie, cu rigurozitate ascetică și cu o deschidere luminoasă față de cei pe mâna cărora încăpeau traducerile sale. Îi încuraja pe redactori, chiar dacă nu știau boabă de maghiară. Le răspundea la întrebări, îi corecta blând, le povestea despre bunicii lui și despre cât de ciudat și de frumos a fost în turneu în Japonia, cu Filarmonica. Se dădea la vorbă. Glumea. Râdea.
Lui Péter Esterházy i-a fost prieten. În prefața pe care a scris-o la Jurnalul pancreasului – ultima carte antumă a scriitorului maghiar, cronică sacadată și într-o doară a apropierii sfârșitului – Marius Tabacu povestește o scenă: cu o lună înaintea morții, la prezentarea Jurnalului pancreasului în Ungaria, Péter Esterházy este acompaniat la saxofon de prietenul său, László Dés. Și la un moment dat, Esterházy îi șoptește: „Să îmi cânți și atunci la saxofon…“ Câteva săptămâni mai târziu, lui László Dés i se permite să pătrundă în cripta familiei nobiliare Esterházy, ca să se țină de cea din urmă făgăduință.
Acum, pe marginea altui mormânt, noi, cei care l-am cunoscut pe Marius Tabacu nu prin muzică, ci prin literatură, stăm cu inima strânsă și nu ne găsim cuvintele…
Dumnezeu să îl odihnească în pace!